Părerea criticului
"Turn Off the Lights" - O temă de meditaţie
Cele patru sute de lovituri... ale sicilienilor
Producţiile Strada Film "Eu când vreau să fluier, fluier" (2010 - Florin Şerban) şi "Loverboy" (2011 - Cătălin Mitulescu) au abordat deja, în cheie ficţională, universul infracţional "la cel mai de jos nivel" din societatea românească: viaţa deţinuţilor condamnaţi pentru delicte ca furturile, tâlhăriile, omuciderile, traficul de droguri, respectiv lumea prostituţiei de mizerie. Preacinstitul fariseism al multor domni, onorabili concetăţeni şi fraţi, se zbârleşte în faţa unor asemenea filme, decretând ritos că "ne-am săturat de mizerabilism" şi "am ajuns să facem filme despre ţigani şi puşcăriaşi"? Stând strâmb ca să cugetăm drept, fenomenul e răspândit pe toată planeta (chiar şi în puţinele ţări realmente civilizate, ca Elveţia sau statele nordice - deşi, desigur, la un nivel mult mai restrâns), e vechi de când lumea şi, ca să fim sinceri, nu va dispărea niciodată. Visele utopianiste şi-au dezvăluit de mult futilitatea. O societate lipsită de pete negre, pur şi simplu n-ar putea să mai existe - perfecţiunea conţine autoanihilarea. Ceea ce, desigur, nu înseamnă să tolerăm crima - lupta împotriva ei reprezentând în fond, conform aceluiaşi principiu, una dintre forţele motrice ale dinamicii sociale. Conştienţi că niciodată nu vom putea-o eradica în totalitate, trebuie să învăţăm s-o gestionăm, să ne străduim s-o reducem în proporţie rezonabilă - s-o prevenim în măsura posibilului, iar odată săvârşită s-o pedepsim corect. Personal, susţin politica unor sancţiuni cu adevărat aspre - dar nu inumane. Nu pot accepta nici una dintre extreme: nici pedepsele abuzive (ocna grea, maltratările, mutilările punitive şi execuţiile - de care istoria abundă), dar nici blândeţea actualelor sisteme penitenciare în cadrul cărora închisorile au devenit adevărate hoteluri pe termen redus. Consider că soluţia cea mai potrivită ar fi munca la locul de detenţie, în condiţii de o severitate rezonabilă, pe termen lung până la nelimitat. Dar asta e deja altă poveste...
Esenţial este că, pentru o politică socială adecvată vis-à-vis se fenomenul infracţional, este obligatorie cunoaşterea cât mai bună a acestuia, la nivel uman de profunzime - iar filme precum cele două de mai sus, sau admirabilul documentar "Vorbitor" (2011 - Alexandru Baciu şi Radu Muntean) tocmai asta fac: analizează şi expun "umanitatea inumanului"- cum am mai spus recent, referitor la un alt film de ficţiune cu subiect tangent: asasinii profesionişti, descrişi de Florin Piersic jr. în "Killing Time" (2012).
În siajul celor două lung-metraje deja menţionate, producătorii Daniel şi Cătălin Mitulescu abordează la rândul lor subiectul puşcăriaşilor din perspectivă documentară, în actualul "Turn Off the Lights". Faţă de "Vorbitor", asemănările şi deosebirile sunt relevante, cele două filme conturând o complementaritate semnificativă: câtă vreme Alexandru Baciu şi Radu Muntean au ales ca subiect poveştile de dragoste dintre deţinuţi de sex opus (închişi în aceleaşi penitenciare, sau la distanţă), Ivana Mladenovic, împreună cu coscenarista şi producătoarea executivă Bianca Oana, se referă la primele luni de viaţă "în civil" a puşcăriaşilor recent eliberaţi, pentru a le analiza personalitatea şi problemele în condiţiile incitante ale relaţiei dintre recenta experienţă a detenţiei şi reîntâlnirea cu lumea care, în fond, i-a format. Concluziile nu sunt câtuşi de puţin categorice, definitive sau teziste - mai bine zis, filmul nici nu-şi propune aşa ceva, alegând în schimb să ne ofere o temă de meditaţie.
Istoria realizării sale, întinsă pe odurată de peste trei ani, este relevantă, dar prea complicată pentru a o detalia aici. Este de ajuns să spunem că, după încheierea filmărilor la "Eu când vreau să fluier, fluier", fraţii Mitulescu au invitat-o pe Ivana Mladenovic să filmeze, în cheie cine-verité, eliberarea lui Papan Chiliban - cunoscutul deţinut devenit actor odată cu realizarea acelui film, ulterior recidivist şi, în cele din urmă, decedat de leucemie. Pornind de aici, proiectul s-a dezvoltat aproape de la sine, completându-se cu alte două eliberări imortalizate pe viu (a lui "Giani Versace" şi a lui Alex Mititelu), pentru a continua apoi cu urmărirea lor în lunile imediat ulterioare. Evident, un asemenea concept presupunea o structură extrem de flexibilă, fiind susceptibil de modificări majore survenite din mers, în funcţie de evoluţia faptelor din realitate - şi, mai ales, o enormă cantitate de material filmat, din care să se aleagă finalmente secvenţele care să constituie ora (şi câteva minute) a metrajului util. De reţinut că însuşi montajul filmului a durat un an şi jumătate!
Astfel, cele trei secvenţe introductive ne prezintă trei tipuri distincte de personaje - şi de lumi interlope: Alex, ţiganul chipeş, cuceritor, uşor ludic, cu înclinaţii empiric-filosofice; Versace, fiul de clan ţigănesc scăldat (aproape la propriu!) în euroi fără număr; şi Papan, puiandrul mahalalei din Vitan unde condiţiile mizere de locuit fac ca traiul după gratii să fie un adevărat lux. Liberarea fiecăruia constituie la rândul ei câte un exemplu reprezentativ:Alex, savurând în extaz libertatea în sine, ca stare, ca atmosferă, ca idee; Versace, întâmpinat de clan în faţa închisorii, cu lăutari şi dar ca la nuntă; Papan, singur în ploaie, complet debusolat...
În continuare, destinele lor sunt urmărite în paralel, printr-o alternanţă de cvasi-interviuri şi momente de viaţă surprinse pe viu - cu acordul lor, evident. Survine aici principala calitate a filmului: după ce a reuşit să-i abordeze, să-i convingă, să le câştige încrederea şi să atingă o anumită empatie strict necesară, Ivana Mladenovic, cu concursul operatorilor Luchian Ciobanu şi Claudiu Ciprian Popa (extrem de abili în a face imaginile de tip cine-verité să arate aproape ca ale unui film cu drepturi depline), oferă o serie de incredibile momente de adevăr, îmbinând spontaneitatea şi profunzimea. Practic, avem de-a face cu trei portrete individuale compuse complex, pe fundalul celor trei lumi similare în fond, dar sensibil diferite la nivel de detaliu. Din categoria predominantă a situaţiilor de viaţă s-ar putea reţine, printre multe altele, "îmbăierea în bani" a copilului din familia lui Versace, secvenţele cu bătrânul tată al lui Alex (fie stupefiat de emoţie, la întoarcerea neanunţată a fiului, fie cherchelit şi respingând buimac reproşurile că nu l-a vizitat niciodată), revenirea lui Papan în jalnica ogradă a familiei, sau jocurile erotice verbale (dar nu numai) ale lui Alex cu diverse fetişcane - în special dialogul din maşină, despre "ce-i place mai mult femeii - pula sau ciocolata?", de un umor spontan irezistibil, spre a degenera treptat spre ceartă, până la confruntarea de pe marginea şoselei, când Alex pune capăt episodului cerând explicit: "Stai, nu mai filma!" - aproape un leit-motiv: mai există încă vreo două momente când brânza se-mpute şi "personajele" le cer cineaştilor să oprească aparatul. De altfel, la fel se termină şi filmul - cu dramatica secvenţă a ecografiei care relevă că foetusul prietenei lui Alex e mort, moment când însăşi Ivana Mladenovici a apreciat în sinea ei "Până aici!". Atinsese limita...
Totodată, pe partea aşa-ziselor"interviuri", se distinge categoric secvenţa cu Alex meditând despre condiţia infractorului, amintind vizibil (dar, cel mai probabil, fără deliberare), de antologicul dialog al lui Antonie Doinel cu psiholoaga, anterior finalului din «Les quatre cents coups» (1959 - François Truffaut) - care conţine atât concluzia revelatoare că, în închisoare, suferinţa nu e de natură fizică (dimpotrivă: confort, odihnă, mâncare, distracţie, siguranţă), mai ales în cazul celor de nivelul social şi material al lui Papan Chiliban, ci psihologică (Alex însuşi o spune): îi roade ideea că sunt închişi, lipsa libertăţii - fie şi doar la nivel de principiu. Tot de aici se desprinde şi definiţia dată libertăţii de Alex, care a determinat titlul filmului, cu exemplul: "Eu dacă vreau să sting lumina, mă duc şi sting lumina!" - similitudine evidentă cu fraza "Eu când vreau să fluier, fluier", la rândul ei preluată dintr-o confesiune scrisă a unui deţinut. De altfel, pe tot parcursul filmului dar mai ales în acest dialog real cu Ivana Mladenovic (şi simt nevoia să mai dau un citat: "Eu acuma zic că gata, numai fur; da' peste două săptămâni, mă apucă şi fur din nou. La fel şi tu: poţi să zici acum că n-ai să mai faci film niciodată - da' pe urmă, iar te-apuci şi filmezi!"), Alex Mititelu dovedeşte o surprinzătoare inteligenţă nativă, dezvoltată mai mult pe calea intuiţiei, expunând printre inevitabilele semne de punctuaţie verbală gen "în pula mea" şi "morţii mă-sii" o serie de concluzii esenţiale ale întregului film.
Concluzii esenţiale, da - dar provizorii, nicidecum finale... căci, aşa cum am spus, "Turn Off the Lights" se abţine să traseze sentinţe, rămânând doar un bogat material de reflexie. Pentru a închide cercul: nu avem capacitatea de a soluţiona, oricât de parţial, problema criminalităţii, fără a o cunoaşte. Şi, pentru a merge mai departe, oricât de bine am cunoaşte-o, tot nu vom avea căderea de a judeca; sarcina asta le revine instanţelor. Sau, cum spunea Cehov, în citatul folosit de Henri Verneuil ca motto al celebrului său «Le clan des Siciliens» (1969): "Când scriu despre hoţii de cai, spun că fură cai - dar nu spun că sunt răi. Asta e treaba juraţilor."
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
24-25 aprilie, 2013
Bucureşti, România
Cele patru sute de lovituri... ale sicilienilor
Producţiile Strada Film "Eu când vreau să fluier, fluier" (2010 - Florin Şerban) şi "Loverboy" (2011 - Cătălin Mitulescu) au abordat deja, în cheie ficţională, universul infracţional "la cel mai de jos nivel" din societatea românească: viaţa deţinuţilor condamnaţi pentru delicte ca furturile, tâlhăriile, omuciderile, traficul de droguri, respectiv lumea prostituţiei de mizerie. Preacinstitul fariseism al multor domni, onorabili concetăţeni şi fraţi, se zbârleşte în faţa unor asemenea filme, decretând ritos că "ne-am săturat de mizerabilism" şi "am ajuns să facem filme despre ţigani şi puşcăriaşi"? Stând strâmb ca să cugetăm drept, fenomenul e răspândit pe toată planeta (chiar şi în puţinele ţări realmente civilizate, ca Elveţia sau statele nordice - deşi, desigur, la un nivel mult mai restrâns), e vechi de când lumea şi, ca să fim sinceri, nu va dispărea niciodată. Visele utopianiste şi-au dezvăluit de mult futilitatea. O societate lipsită de pete negre, pur şi simplu n-ar putea să mai existe - perfecţiunea conţine autoanihilarea. Ceea ce, desigur, nu înseamnă să tolerăm crima - lupta împotriva ei reprezentând în fond, conform aceluiaşi principiu, una dintre forţele motrice ale dinamicii sociale. Conştienţi că niciodată nu vom putea-o eradica în totalitate, trebuie să învăţăm s-o gestionăm, să ne străduim s-o reducem în proporţie rezonabilă - s-o prevenim în măsura posibilului, iar odată săvârşită s-o pedepsim corect. Personal, susţin politica unor sancţiuni cu adevărat aspre - dar nu inumane. Nu pot accepta nici una dintre extreme: nici pedepsele abuzive (ocna grea, maltratările, mutilările punitive şi execuţiile - de care istoria abundă), dar nici blândeţea actualelor sisteme penitenciare în cadrul cărora închisorile au devenit adevărate hoteluri pe termen redus. Consider că soluţia cea mai potrivită ar fi munca la locul de detenţie, în condiţii de o severitate rezonabilă, pe termen lung până la nelimitat. Dar asta e deja altă poveste...
Esenţial este că, pentru o politică socială adecvată vis-à-vis se fenomenul infracţional, este obligatorie cunoaşterea cât mai bună a acestuia, la nivel uman de profunzime - iar filme precum cele două de mai sus, sau admirabilul documentar "Vorbitor" (2011 - Alexandru Baciu şi Radu Muntean) tocmai asta fac: analizează şi expun "umanitatea inumanului"- cum am mai spus recent, referitor la un alt film de ficţiune cu subiect tangent: asasinii profesionişti, descrişi de Florin Piersic jr. în "Killing Time" (2012).
În siajul celor două lung-metraje deja menţionate, producătorii Daniel şi Cătălin Mitulescu abordează la rândul lor subiectul puşcăriaşilor din perspectivă documentară, în actualul "Turn Off the Lights". Faţă de "Vorbitor", asemănările şi deosebirile sunt relevante, cele două filme conturând o complementaritate semnificativă: câtă vreme Alexandru Baciu şi Radu Muntean au ales ca subiect poveştile de dragoste dintre deţinuţi de sex opus (închişi în aceleaşi penitenciare, sau la distanţă), Ivana Mladenovic, împreună cu coscenarista şi producătoarea executivă Bianca Oana, se referă la primele luni de viaţă "în civil" a puşcăriaşilor recent eliberaţi, pentru a le analiza personalitatea şi problemele în condiţiile incitante ale relaţiei dintre recenta experienţă a detenţiei şi reîntâlnirea cu lumea care, în fond, i-a format. Concluziile nu sunt câtuşi de puţin categorice, definitive sau teziste - mai bine zis, filmul nici nu-şi propune aşa ceva, alegând în schimb să ne ofere o temă de meditaţie.
Istoria realizării sale, întinsă pe odurată de peste trei ani, este relevantă, dar prea complicată pentru a o detalia aici. Este de ajuns să spunem că, după încheierea filmărilor la "Eu când vreau să fluier, fluier", fraţii Mitulescu au invitat-o pe Ivana Mladenovic să filmeze, în cheie cine-verité, eliberarea lui Papan Chiliban - cunoscutul deţinut devenit actor odată cu realizarea acelui film, ulterior recidivist şi, în cele din urmă, decedat de leucemie. Pornind de aici, proiectul s-a dezvoltat aproape de la sine, completându-se cu alte două eliberări imortalizate pe viu (a lui "Giani Versace" şi a lui Alex Mititelu), pentru a continua apoi cu urmărirea lor în lunile imediat ulterioare. Evident, un asemenea concept presupunea o structură extrem de flexibilă, fiind susceptibil de modificări majore survenite din mers, în funcţie de evoluţia faptelor din realitate - şi, mai ales, o enormă cantitate de material filmat, din care să se aleagă finalmente secvenţele care să constituie ora (şi câteva minute) a metrajului util. De reţinut că însuşi montajul filmului a durat un an şi jumătate!
Astfel, cele trei secvenţe introductive ne prezintă trei tipuri distincte de personaje - şi de lumi interlope: Alex, ţiganul chipeş, cuceritor, uşor ludic, cu înclinaţii empiric-filosofice; Versace, fiul de clan ţigănesc scăldat (aproape la propriu!) în euroi fără număr; şi Papan, puiandrul mahalalei din Vitan unde condiţiile mizere de locuit fac ca traiul după gratii să fie un adevărat lux. Liberarea fiecăruia constituie la rândul ei câte un exemplu reprezentativ:Alex, savurând în extaz libertatea în sine, ca stare, ca atmosferă, ca idee; Versace, întâmpinat de clan în faţa închisorii, cu lăutari şi dar ca la nuntă; Papan, singur în ploaie, complet debusolat...
În continuare, destinele lor sunt urmărite în paralel, printr-o alternanţă de cvasi-interviuri şi momente de viaţă surprinse pe viu - cu acordul lor, evident. Survine aici principala calitate a filmului: după ce a reuşit să-i abordeze, să-i convingă, să le câştige încrederea şi să atingă o anumită empatie strict necesară, Ivana Mladenovic, cu concursul operatorilor Luchian Ciobanu şi Claudiu Ciprian Popa (extrem de abili în a face imaginile de tip cine-verité să arate aproape ca ale unui film cu drepturi depline), oferă o serie de incredibile momente de adevăr, îmbinând spontaneitatea şi profunzimea. Practic, avem de-a face cu trei portrete individuale compuse complex, pe fundalul celor trei lumi similare în fond, dar sensibil diferite la nivel de detaliu. Din categoria predominantă a situaţiilor de viaţă s-ar putea reţine, printre multe altele, "îmbăierea în bani" a copilului din familia lui Versace, secvenţele cu bătrânul tată al lui Alex (fie stupefiat de emoţie, la întoarcerea neanunţată a fiului, fie cherchelit şi respingând buimac reproşurile că nu l-a vizitat niciodată), revenirea lui Papan în jalnica ogradă a familiei, sau jocurile erotice verbale (dar nu numai) ale lui Alex cu diverse fetişcane - în special dialogul din maşină, despre "ce-i place mai mult femeii - pula sau ciocolata?", de un umor spontan irezistibil, spre a degenera treptat spre ceartă, până la confruntarea de pe marginea şoselei, când Alex pune capăt episodului cerând explicit: "Stai, nu mai filma!" - aproape un leit-motiv: mai există încă vreo două momente când brânza se-mpute şi "personajele" le cer cineaştilor să oprească aparatul. De altfel, la fel se termină şi filmul - cu dramatica secvenţă a ecografiei care relevă că foetusul prietenei lui Alex e mort, moment când însăşi Ivana Mladenovici a apreciat în sinea ei "Până aici!". Atinsese limita...
Totodată, pe partea aşa-ziselor"interviuri", se distinge categoric secvenţa cu Alex meditând despre condiţia infractorului, amintind vizibil (dar, cel mai probabil, fără deliberare), de antologicul dialog al lui Antonie Doinel cu psiholoaga, anterior finalului din «Les quatre cents coups» (1959 - François Truffaut) - care conţine atât concluzia revelatoare că, în închisoare, suferinţa nu e de natură fizică (dimpotrivă: confort, odihnă, mâncare, distracţie, siguranţă), mai ales în cazul celor de nivelul social şi material al lui Papan Chiliban, ci psihologică (Alex însuşi o spune): îi roade ideea că sunt închişi, lipsa libertăţii - fie şi doar la nivel de principiu. Tot de aici se desprinde şi definiţia dată libertăţii de Alex, care a determinat titlul filmului, cu exemplul: "Eu dacă vreau să sting lumina, mă duc şi sting lumina!" - similitudine evidentă cu fraza "Eu când vreau să fluier, fluier", la rândul ei preluată dintr-o confesiune scrisă a unui deţinut. De altfel, pe tot parcursul filmului dar mai ales în acest dialog real cu Ivana Mladenovic (şi simt nevoia să mai dau un citat: "Eu acuma zic că gata, numai fur; da' peste două săptămâni, mă apucă şi fur din nou. La fel şi tu: poţi să zici acum că n-ai să mai faci film niciodată - da' pe urmă, iar te-apuci şi filmezi!"), Alex Mititelu dovedeşte o surprinzătoare inteligenţă nativă, dezvoltată mai mult pe calea intuiţiei, expunând printre inevitabilele semne de punctuaţie verbală gen "în pula mea" şi "morţii mă-sii" o serie de concluzii esenţiale ale întregului film.
Concluzii esenţiale, da - dar provizorii, nicidecum finale... căci, aşa cum am spus, "Turn Off the Lights" se abţine să traseze sentinţe, rămânând doar un bogat material de reflexie. Pentru a închide cercul: nu avem capacitatea de a soluţiona, oricât de parţial, problema criminalităţii, fără a o cunoaşte. Şi, pentru a merge mai departe, oricât de bine am cunoaşte-o, tot nu vom avea căderea de a judeca; sarcina asta le revine instanţelor. Sau, cum spunea Cehov, în citatul folosit de Henri Verneuil ca motto al celebrului său «Le clan des Siciliens» (1969): "Când scriu despre hoţii de cai, spun că fură cai - dar nu spun că sunt răi. Asta e treaba juraţilor."
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
24-25 aprilie, 2013
Bucureşti, România
