Tystnaden (1963)

Filmat în alb-negru, filmul experimentează foarte bine relația dintre cele două surori, evident mai mult prin imagine..Am regăsit foarte puține dialoguri dar esențialul poveștii constă în trăirea ambelor prin cele mai adânci gânduri și sentimente..Micuțul, descoperă lucruri noi care îl duc cu gândul descoperirii unei vieți de care nu visa..Filmul are multe mesaje subtile, tocmai de aceea e bine să-l vezi pe timp de noapte deoarece poți să reflectezi lucrurile în cel mai sincer mod..Recomand cu încredere..!

În Tystnaden (Tăcerea, 1963) I. Bergman așază camera de filmat în lumea subconștientului (așa cum o face în Ora lupului), reușind să surprindă metaforic nașterea sinelui. Decorul este unul al visului, două surori (Anna și Ester) și un copil (Johan, fiul Annei) ajung într-o țară străină, unde se vorbea o limbă străină, cazându-se într-un hotel baroc, cu un servitor bătrân cât lumea și care apare aproape instantaneu după ce apeși pe buton. Filmul trebuia să se numească Timoka, numele orașului în care cei trei ajung (conform spuselor lui I Bergman), un nume venit din străfundurile ludice ale subconștientului din timpul somnului. Pentru că da, de un somn și un vis avem parte aici, cel puțin așa am descuiat eu această ușă. Filmul începe cu cei trei într-un compartiment de tren, cu o tensiune care se manifestă cu o hiperhidroză la Anna, cu o criză de tuse la Estera și cu o stare de explorare a lui Johan. Acesta pare că adoarme și este momentul când filmul iese din ritmul lent și atmosfera hipnotică. Tensiunea dintre cele două femei (mult timp nu știm ce este cu ele) este tradusă de Johan prin tancurile pe care le vede trecând, prin alarmele aeriene care izbucnesc sau avioanele care trec dar nu sunt văzute. Nu știm dacă este o armată ce se pregătește să atace, să se apere sau este o retragere, copilul doar le privește (pe geamul din compartiment sau pe geamul de la hotel). Într-o secvență un huruit puternic izbucnește când Ester urlă de durere iar copilul, rămas singur cu mătușa, nu știe ce să facă. Camera de filmat este mereu de la nivelul unui staturi de copil sau de jos în sus, încă un semn că ne aflăm mereu în visul lui Johan. Nu mai vorbesc despre piticii acrobați care accesează anumite instincte ce se dezvoltă într-un băiat de vârsta lui Johan (instabilitatea lui sexuală) atunci când îl îmbracă în fetiță. Tystnaden este unul dintre cele mai senzuale filme ale lui I. Bergman, mama lui Johan nu își ascunde nuditatea față de băiat, îl cheamă când este în cadă să o spele pe spate, doarme goală alături de el care doarme în poziția fetus pe niște cearceafuri foarte albe, nu se ascunde când este în brațele chelnerului, iar relația cu sora pare a fi o relație de iubire întreruptă undeva, cândva. Ester este traducătoare (nu se știe din ce limbă) și înțelegem de fapt că acolo a avut loc o ruptură esențială. Cele două își vorbesc doar după ce iese copilul din cameră și după ce se stinge lumina, iar subiectul este sexualitatea nevrotică a Esterei (care și-o putea manifesta sălbatic în acel loc străin) și senzația de singurătate a Annei care își permite doar libertatea amară a unei masturbări. Copilul descoperă momente și trăiri care mai de care mai ciudate (chelnerul care se joacă în timp ce mănâncă, fotografiile arătate de chelner în care vedem un coșciug din care mortul privește în stânga sau în dreapta spre cameră, aventura amoroasă a Annei, tancurile intrând pe ulițele strâmte, urinarea pe holul hotelului), mai astrale, până la scena finală în care, alături de mama lui se duc mai departe, tot într-un loc necunoscut, fugind de Ester. În compartiment Johan citește un bilet lăsat de mătușa sa, un bilet într-o limbă inaccesibilă lexical dar foarte percutantă din punct de vedere emoțional și ne aducem aminte că la început, când se aflau toți trei, copilul arată un afiș mătușii, un afiș pe care recunoaște că nu știe ce scrie. În această cheie îl văd ca pe un film al creșterii, al maturizării și al cimentării unor trăsături de caracter, un vis provocat de călătorie și care privește creșterea caracterului (sinelui) lui Johan.

Bergman a fost un regizor special , un vizionar daca te uiti la anul in care au fost realizate aceste filme.A reusit o creatie perfecta.

Bazat, în prima sa parte, într-o relativ mai mare măsură pe impact vizual şi cadre bizare decât pe dialog, Tystnaden ar putea, iniţial, părea un film mai simplu de descifrat. (În partea secundă, e ceva mai complicat şi capătă accentele unei drame clasice). În realitate însă este la fel de criptic ca şi alte creaţii ale lui Bergman, în primul rând pentru că nu ştim nimic despre lumea misterioasă, populată de pitici şi de oameni vorbind într-o limbă necunoscută, în care îşi fac apariţia personajele centrale: este o lume a subconştientului? Sau o lume imaginată de autor, menită să reprezinte un fel de test? De fapt, nici despre personaje nu cunoaştem prea multe, în afara gradelor de rudenie. Femeia este văzută mai curând ca emanând sexualitate decât instinct matern, nefiind astfel un model clasic. Dar care este, în fapt, natura şaradei propuse de cineastul suedez? Rătăcite pe un tărâm străin, personajele sale par incapabile de a-şi menţine echilibrul şi de a nu cădea în păcat, ceea ce constituie o cheie a filmului. După părerea mea, este o parabolă având ca teme centrale subconştientul, egoismul (nu întâmplător, ultimul cuvânt descifrat de micul Johan din scrisoarea bolnavei Ester este ”suflet”), căderea în păcat şi fuga din faţa unei lumi în care domnesc războiul (sugerat de blindatele văzute în mod obsedant de copil) şi oroarea, dar fireşte că filmul lui Bergman poate avea multiple interpretări. Se mai face remarcat ticăitul fatidic al ceasornicului, simbolizând ireversibilitatea trecerii timpului şi, implicit, importanţa alegerilor făcute. Un film de văzut neapărat.

In general, Bergman a creat o operă de artă unică. Fiecare cadru este livrat într-un mod extrem de profesionist. Nu este o singură scenă de prisos.

"Tystnaden" se incadreaza din nou in seria filmelor "de camera", asa cum au fost denumite cele realizate de Bergman in decoruri si scenografie simpla, minimala, lumina cazand integral si grav pe forta personajelor. Probabil ceea ce acum ar fi un film psihologic cu doar usoare accente erotice, era considerat cu adevarat socant pentru anul 1963. Referitor la actori, din nou doua aparitii din suita actorilor preferati de Bergman - Ingrid Thulin si Gunnel Lindblom, de data asta in roluri dificile, pe masura unui film jucat intr-o tacere aproape desavarsita. Si cu riscul de a starni proteste, marturisesc ca m-am bucurat sa vad in sfarsit un film fara Bibi Andersson, adica un film in care actorii joaca bine!

Impreisa personala de ansamblu este cea a unui scurt metraj extins foarte mult, in care insa actritele Thulin si Lindblom fac minuni in privinta expresivitatii, aproape eminamente din priviri si gesturi semnificative, filmate din unghiuri si distante scurte (gros-plan). Desigur apreciere aceasta se poate face intr-o forma detasata de subiect care nu este atat de usor de parcurs si de inteles la prima vedere si marturisesc ca am fost tentat sa cred cu totul altceva despre relatia dintre promiscua Ana si Ester cea epuizata de boala pulmonara, suplimentata de portii suedeze de alcool si tutun. Nelamurirea mea in aceasta privinta s-a clarificat abia dupa ce am citit cate ceva si am aflat lucruri care cu toata bunavointa nu prea reies din film: desfasurarea aspatiala si atemporala (tara de destinatie fiind pur fictiva, cu o limba cunoscuta doar de Ester) precum si faptul ca cele doua sunt nu amante lesbiene ci... surori.

Deci multa izolare, singuratate, tacere si destul de putine metafore. De fapt putem sa le consideram metafore sau... pur si simplu parti naturale care completeaza decorul filmului. Iata de pilda imaginea calului din ce in ce mai slab care trage o caruta enorma, trecand zilnic pe sub geamul camerei de hotel o putem asocia, fortat desigur, cu Ester care isi da seama ca se sfarseste tragand la fel de greu intr-o relatie care se degradeaza. Apoi tancul (M60-A3) care trece prin strazile inguste ale orasului, sa fie simbolul al mortii iminente si implacabile? Valetul si piticii... cred ca au rol de "potentiator de efect", prin grotescul intrinsec si atat. Copilul Johan?... Pivot al indeciziei? Fata de ce?...

"Erectile tissue...lt's all a matter of swollen tissue and secretion. A confession before extreme unction: Semen smells nasty to me. I have a very keen sense of smell and I stank like a rotten fish when I was fertilized. It's optional. I wouldn't accept my wretched role. But now it's too damn lonely. We try out attitudes, and find them all worthless. The forces are too strong. I mean the forces...The horrible forces. You need to watch your step among all the ghosts and memories.
All this talk...There's no need to discuss loneliness. It's a waste of time." - Ester (Tystnaden / The Silence - 1963)

Atmosfera halucinanta, personajele bizare, senzatia permanenta de sufocare, neputinta de a comunica eficient cu cei din jur (fie ca sunt oameni care vorbesc aceeasi limba sau nu) alcatuiesc in acest film o lume rece in care predomina sentimentul de izolare, o lume care pare sa devina din ce in ce mai rudimentara. "Tystnaden" a fost probabil un punct important de inspiratie pentru Lynch.