Părerea criticului
Noi la Cinemagia ne bucurăm tare mult când cinema-ul nostru arată că poate depăşi tot mai insistent graniţele dramei. Am întâmpinat cu entuziasm prima comedie romantică din ultimele decenii, Bună! Ce faci?, primul horror de atmosferă, Domnişoara Christina, iar acum încercăm să facem acelaşi lucru cu fantasy-ul Ultimul zburător, de Ovidiu Georgescu. Iniţiativa este mai mult decât interesantă: un film de inspiraţie familiară, cu celebrii "zburători cu negre plete" în prim-plan.
Primă parte a unei trilogii ce vrea să exploreze şi legendele ielelor şi ale căluşarilor, Ultimul zburător ni-l arată pe Gabriel Duţu (văzut şi în Ceva bun de la viaţă şi Naşa, două titluri pe care noi le-am ratat) în rolul lui Zanone, un misterios motociclist îmbrăcat în haine de piele neagră, protagonist ce se dovedeşte repede a fi personajul titular. El o întâlneşte pe cântăreaţa Eliza (Iulia Verdeş, la al doilea rol principal de lungmetraj după Elevator al lui George Dorobanţu), pe care "vrea să o plimbe cu motorul".
Pe hârtie totul arată bine în Ultimul zburător. Avem o poveste de dragoste, un sacrificiu, dileme, mistere de rezolvat. O sincronizare cu Ziua îndrăgostiţilor ar putea să meargă pentru filmul lui Georgescu aşa cum lansarea de Halloween a făcut ca Domnişoara Christina să devină al treilea cel mai de succes film românesc al lui 2013. Din păcate s-ar putea ca spectatorii să iasă dezamăgiţi de la această primă producţie locală lansată în 2014, pentru că regizorul şi echipa, constrânşi de un buget evident prea mic, nu s-au hotărât dacă fac un film de televiziune sau unul pentru marele ecran.
Ultimul zburător are multe părţi bune, dar părţile mai puţin bune au toate şansele să-l transforme într-o producţie neinteresantă pentru marele public obişnuit cu premiere mai energice şi mai spectaculoase. Uneori jocul actorilor este gros, iar alteori replicile şi aşa uşor preţioase şi întortocheate sună teatral atunci când sunt rostite emfatic, cu anumite cuvinte accentuate adânc, ca să pricepem cu toţii cât de important este ceea ce ni se comunică.
Deşi uneori confundă o prezenţă misterioasă cu un zâmbet de hienă, Gabriel Duţu aduce pe ecran un personaj interesant şi cu mare potenţial, dacă ar fi fost contextualizat diferit. Dragostea lui pentru Eliza îl pune în faţa unei dificile alegeri: ca zburător, nu se poate întoarce la o femeie (adică "o plimbă cu motorul" o dată şi gata) şi, dacă vrea mai mult, trebuie să renunţe la statutul său de fiinţă nemuritoare şi să lase motorul în şopron, devenind un simplu om. Luceafărul lui Eminescu, fără toiage încununate cu trestii, giulgiuri vinete şi marmoree braţă.
Problema este că spectatorul se întreabă: de ce Eliza? O fetişcană zice-se cu mari talente de cântăreaţă (playback neprofesionist şi o unică melodie fără zvâc ce ar trebui să te facă să crezi că Eliza e Christina Aguilera, Adele şi Lorde contopite într-un singur set de corzi vocale), gata să se mărite cu fiul (George Ivaşcu în rolul lui, evident, Cătălin) unui magnat mediatic (Constantin Cotimanis arată că marele său moment cinematografic tot bancul cu iepuraşul din Asfalt tango rămâne) pentru a-şi asigura un trai îndestulat şi urma cariera visată. Convingătoare în Elevator, Iulia Verdeş este exagerată în Ultimul zburător, iar regizorul şi montajul o lasă, din nefericire, să repete iar şi iar aceleaşi gesturi de fetiţă răzgâiată. Dacă Hiperion a preferat să rămână "nemuritor şi rece", Eliza nu pare să ofere vreun motiv pentru ca Zanone să facă altfel.
Deşi adesea scenografia este foarte interesantă, iar motorul lui Zanone face toţi banii, Georgescu strică uneori din efect filmându-şi personajele ca într-o producţie de televiziune. Este nevoie de mult mai multă carismă decât pot oferi Cotimanis, Constantin Cojocaru, Duţu şi Verdeş, pentru a umple cu gros-planurile lor ditamai ecranul de cinema. Şi faptul că filmarea este digitală arată uneori necinematografic, cu prea multe zone supraexpuse şi contrast exagerat.
La conferinţa de presă de după vizionare, regizorul a reamintit că premiera din 7 februarie ar putea avea parte de două continuări, el plănuind iniţial o trilogie inspirată de folclorul românesc. O iniţiativă mai mult decât lăudabilă, pe care o vom încuraja cu entuziasm, deşi Ultimul zburător nu prea ne-a convins. Probabil că, ajutate de resurse mai consistente, noile incursiuni în legendele româneşti vor fi mai interesante pentru marele public. Sperăm din tot sufletul ca acesta să nu fie de acord cu noi, iar Ultimul zburător să devină un adevărat succes de casă, dovedind încă o dată că este posibil să faci film independent în România şi că finanţările de la CNC nu sunt condiţia sine qua non a încercărilor cinematografice inedite.
Primă parte a unei trilogii ce vrea să exploreze şi legendele ielelor şi ale căluşarilor, Ultimul zburător ni-l arată pe Gabriel Duţu (văzut şi în Ceva bun de la viaţă şi Naşa, două titluri pe care noi le-am ratat) în rolul lui Zanone, un misterios motociclist îmbrăcat în haine de piele neagră, protagonist ce se dovedeşte repede a fi personajul titular. El o întâlneşte pe cântăreaţa Eliza (Iulia Verdeş, la al doilea rol principal de lungmetraj după Elevator al lui George Dorobanţu), pe care "vrea să o plimbe cu motorul".
Pe hârtie totul arată bine în Ultimul zburător. Avem o poveste de dragoste, un sacrificiu, dileme, mistere de rezolvat. O sincronizare cu Ziua îndrăgostiţilor ar putea să meargă pentru filmul lui Georgescu aşa cum lansarea de Halloween a făcut ca Domnişoara Christina să devină al treilea cel mai de succes film românesc al lui 2013. Din păcate s-ar putea ca spectatorii să iasă dezamăgiţi de la această primă producţie locală lansată în 2014, pentru că regizorul şi echipa, constrânşi de un buget evident prea mic, nu s-au hotărât dacă fac un film de televiziune sau unul pentru marele ecran.
Ultimul zburător are multe părţi bune, dar părţile mai puţin bune au toate şansele să-l transforme într-o producţie neinteresantă pentru marele public obişnuit cu premiere mai energice şi mai spectaculoase. Uneori jocul actorilor este gros, iar alteori replicile şi aşa uşor preţioase şi întortocheate sună teatral atunci când sunt rostite emfatic, cu anumite cuvinte accentuate adânc, ca să pricepem cu toţii cât de important este ceea ce ni se comunică.
Deşi uneori confundă o prezenţă misterioasă cu un zâmbet de hienă, Gabriel Duţu aduce pe ecran un personaj interesant şi cu mare potenţial, dacă ar fi fost contextualizat diferit. Dragostea lui pentru Eliza îl pune în faţa unei dificile alegeri: ca zburător, nu se poate întoarce la o femeie (adică "o plimbă cu motorul" o dată şi gata) şi, dacă vrea mai mult, trebuie să renunţe la statutul său de fiinţă nemuritoare şi să lase motorul în şopron, devenind un simplu om. Luceafărul lui Eminescu, fără toiage încununate cu trestii, giulgiuri vinete şi marmoree braţă.
Problema este că spectatorul se întreabă: de ce Eliza? O fetişcană zice-se cu mari talente de cântăreaţă (playback neprofesionist şi o unică melodie fără zvâc ce ar trebui să te facă să crezi că Eliza e Christina Aguilera, Adele şi Lorde contopite într-un singur set de corzi vocale), gata să se mărite cu fiul (George Ivaşcu în rolul lui, evident, Cătălin) unui magnat mediatic (Constantin Cotimanis arată că marele său moment cinematografic tot bancul cu iepuraşul din Asfalt tango rămâne) pentru a-şi asigura un trai îndestulat şi urma cariera visată. Convingătoare în Elevator, Iulia Verdeş este exagerată în Ultimul zburător, iar regizorul şi montajul o lasă, din nefericire, să repete iar şi iar aceleaşi gesturi de fetiţă răzgâiată. Dacă Hiperion a preferat să rămână "nemuritor şi rece", Eliza nu pare să ofere vreun motiv pentru ca Zanone să facă altfel.
Deşi adesea scenografia este foarte interesantă, iar motorul lui Zanone face toţi banii, Georgescu strică uneori din efect filmându-şi personajele ca într-o producţie de televiziune. Este nevoie de mult mai multă carismă decât pot oferi Cotimanis, Constantin Cojocaru, Duţu şi Verdeş, pentru a umple cu gros-planurile lor ditamai ecranul de cinema. Şi faptul că filmarea este digitală arată uneori necinematografic, cu prea multe zone supraexpuse şi contrast exagerat.
La conferinţa de presă de după vizionare, regizorul a reamintit că premiera din 7 februarie ar putea avea parte de două continuări, el plănuind iniţial o trilogie inspirată de folclorul românesc. O iniţiativă mai mult decât lăudabilă, pe care o vom încuraja cu entuziasm, deşi Ultimul zburător nu prea ne-a convins. Probabil că, ajutate de resurse mai consistente, noile incursiuni în legendele româneşti vor fi mai interesante pentru marele public. Sperăm din tot sufletul ca acesta să nu fie de acord cu noi, iar Ultimul zburător să devină un adevărat succes de casă, dovedind încă o dată că este posibil să faci film independent în România şi că finanţările de la CNC nu sunt condiţia sine qua non a încercărilor cinematografice inedite.
