Tomás Alonso traieste la tara, in imensa singuratate a unei vai pustii, ca de stepa. Un barbat demn si linistit, asemenea unui copac singuratic. Uneori, canta la vioara. Intr-o zi ploioasa, insotit doar de fiul sau in virsta de 12 ani, Santiago, isi inmormanteaza sotia; apoi cauta singura fotografie pe care o are cu sotia lui, un portret al acesteia la tinerete, ea pozand la malul marii. In noaptea de dupa inmormantare, fiul si tatal isi promit sa fie curajosi ca niste soldati din vechime in lupta impotriva singuratii. Obsedat de fotografia mamei sale la malul marii, Santiago il roaga pe Tomás sa-i vorbeasca despre locul respectiv. Violonistul, care nu parasise muntii niciodata, inventeaza o mare asa cum o imagineaza el, un loc imposibil, ingenuu si magnific. Tomas creeaza un fel de mitologie, de clipe si locuri: vorbesc despre mare in fiecare dimineata in care ies la arat, cand secera griul...