Netflix
×
Utilizator
×
Părerea criticului
Dupa ce a starnit entuziasmul publicului si al criticii cu filmul Al saselea simt (The Sixth Sense) in care miza pe patru atuuri – Bruce Willis, un copil exceptional, o incursiune in domeniul paranormalului, o neasteptata revelatie finala —, Shyamalan s–a hotarat sa recidiveze. El reia formula, scontand sa reediteze succesul. Dupa parerea mea, se inseala. Si nu doar pentru ca ignora preceptul „non bis in idem“, asumandu–si riscul autoplagierii.

Un barbat intre doua varste, tata de familie si security guard la un stadion, scapa nevatamat dintr–un cumplit accident de tren in care toti ceilalti calatori mor. Nu este prima oara in viata cand acestui om, care n–a cunoscut niciodata boala, i se intampla o asemenea minune. Un alt barbat, a carui viata si sanatate a atarnat intotdeauna de un fir de par, incearca sa–l convinga ca e indestructibil si ca are capacitatea de a stii despre cei din jur ceea ce altii nu vad, cu conditia sa–i atinga. Cei doi se afla la antipozii conditiei umane : unul superrezistent, altul extrem de fragil; unul sortit sa traiasca vesnic, altul pandit de moarte in orice clipa; unul menit sa faca bine, altul …. Si pentru ca mesajul sa fie indubitatbil, unul este alb, celalalt negru.

In drama ce decurge din acest perfect manicheism mai sunt implicati un copil, al indestructibilului, care crede in fortele nelimitate ale tatalui sau si care e gata sa–l impuste pentru a face dovada; o nevasta, tot a indestructibilului, de care sotul s–a indepartat nu se prea stie de ce, dar care e gata sa ia totul de la capat; o mama, a negrului cu oase de sticla, care si–a sprijinit intotdeauna moralmente fiul; nenumarate personaje de benzi desenate asupra carora negrul are chiar o teorie foarte firoscoasa; si nenumarate alte personaje din carne si oase in viata carora albul – ca orice Superman care se respecta – intervine pentru a repara nedreptatile.

Aceasta poveste care se vrea tulburatoare, se dovedeste a fi doar complicata, pe alocuri stupida si, pana la urma, extrem de plicticoasa. Nici macar surpriza finala nu izbuteste sa dreaga impresia. Cu atat mai putin Bruce Willis a carui nepotrivire in roluri dramatice, remarcata si in Al saselea simt, se confirma aici cu varf si indesat. Intrebarea e de ce se incapatineaza regizorul sa–l distribuie in asemenea personaje ale caror framantari interioare nu se pot traduce doar prin stereotipe incruntari din sprancene, tuguieri de buze si priviri, chipurile, meditative. Iar daca in Al saselea simt, atentia era captata de formidabilul Haley Joel Osment, aici baietelul e de–a dreptul antipatic. La randul lui, Samuel L. Jackson pare stanjenit in pielea personajului artificial care i–a fost harazit.
Dupa aceasta noua incercare, teama mi–e ca pozitia de „cel mai tanar regizor de succes de la Hollywood“, pe care si–o cucerise Shyamalan, este serios periclitata.


LA REPETITION N’A PAS DE VALEUR

Après avoir provoqué l’enthousiasme du public et de la critique avec le film The Sixth Sense où il misait sur quatre atouts – Bruce Willis, un enfant exceptionnel, une incursion dans le domaine du paranormal, une révélation finale inattendue – Shymalayan s’est décidé de récidiver. Il reprend la formule, escomptant réediter le succès. A mon avis, il se trompe. Et non seulement parce qu’il ignore le précepte „non bis in idem“ en assumant le risque de plagiat de soi même.

Un homme entre deux âges, père de famille et bodyguard à un stade, échappe sain et sauf d’un terrible accident ferroviaire dans lequel tous les autres passagers sont morts. Ce n’est pas la première fois que cet homme, qui n’a jamais connu la maladie, vit une telle merveille. Un autre homme, dont la vie et la santé n’ont tenu qu’a un fil, cherche à le convaincre qu’il est indestructible et qu’il a la capacité de connaître sur les gens qui l’entourent des choses que les autres ne voient pas, à condition de les toucher. Les deux se trouvent aux antipodes de la condition humaine: l’un est très résistant, l’autre extrêmement fragile; l’un est prédestiné à vivre éternellement, l’autre est guetté par la mort à tout moment; l’un est censé faire du bien, l’autre… Et pour que le message soit indubitable, l’un est blanc et l’autre noir.

Dans le drame qui découle de ce parfait manichéisme sont également impliqués un enfant, celui de l’indestructible, qui croit aux forces illimitées de son père et est prêt à lui tirer dessus pour en faire la preuve; une epouse, toujours de l’indestructible, dont l’epoux s’est éloigné on ne sait pas pourquoi, mais qui est prête à recommencer tout; une mère, du Noir fragile, qui a toujours accordé du soutien moral à son fils; de nombreux personnages de bandes dessinés, ainsi que des personnages en chair et os, dans la vie desquels le Blanc intervient – comme tout Superman qui se respecte – pour réparer les injustices.
Cette histoire, qui se veut troublante, s’avère compliquée et par ailleurs stupide et, finalement, extrêmement ennuyeuse. Ni même la surprise finale ne réusit à changer l’impression. D’autant moins Bruce Willis dont l’incompatibilité avec les rôles dramatiques, remarqué aussi dans The Sixth Sense, est une fois de plus confirmée.