Părerea criticului
Unde merg elefanții, cel de-al doilea lungmetraj al duo-ului Gabi Virginia Șarga şi Cătălin Rotaru, are o prospeţime care surprinde în peisajul adesea tern al cinema-ului românesc. Este un film care iubeşte culoarea şi exuberanţa, chiar dacă nu se sfieşte să sugereze realităţi sfâşietoare. Povestea unui trio improbabil, care ne învaţă că uneori umărul de care te poţi sprijini răsare de unde nu te aştepţi şi că unica opţiune imposibilă este capitularea, Unde merg elefanţii este o poveste despre mersul mai departe şi poate provoca reacţii foarte diferite în spectatori, în funcţie de istoria personală.
La începutul anului trecut s-a lansat în România Close/Aproape, film belgian despre prietenia a doi copii de 13 ani şi efectul cataclismic provocat de sinuciderea unuia dintre ei. Am văzut oameni plângând în hohote în sala de cinema, dar acel film, care ulterior avea să primească şi o nominalizare la Oscar, nu a avut niciun efect asupra mea, totul părând o reţetă urmată la virgulă pentru a emoţiona. Ei bine, unde a eşuat Close, a reuşit Unde merg elefanţii, un film care nu excelează chiar la toate capitolele ca filmul lui Lukas Dhont, dar care beneficiază de un tip de onestitate şi creativitate ce te prind în mreje.
Formula filmului în care ni se înfăţişează mai multe personaje diferite împinse inexorabil de regizorii-dumnezei până când traiectoriile lor se sincronizează nu este deloc nouă, dar Unde merg elefanţii actualizează această esenţă a Vrăjitorului din Oz într-o variantă ludică şi bucureşteană a câtorva destine bătute de soartă şi pornite în căutarea speranţei şi a unei a doua şanse. Îl întâlnim mai întâi pe Marcel (Ștefan Mihai), un tânăr îmbrăcat în haine ponosite care face avansuri aproape brutale femeilor acostate în Piaţa Romană. Un frustrat horny în prima scenă, Marcel se prezintă cu totul altfel în a doua, iar spectatorul este intrigat: care e de fapt realitatea acestui personaj?
O întâlnim apoi pe Magda (Alice Cora Mihalache), o femeie care nici nu respinge, dar nici nu încurajează avansurile lui Marcel, iar acum el este cel intrigat: cine este Magda - care îi oferă şansa unui mic-dejun gratis, în total nesincron cu mojicia lui - şi ce anume guvernează realitatea ei? În sfârşit, o întâlnim pe Leni (Carina Lăpușneanu, vedeta absolută a filmului), o fetiţă ce-şi editează cu obstinaţie realitatea inventând replici în conversaţii mute şi alegând zidurile perfecte pentru a lăsa în urmă graffiti-uri colorate cu mesajul misterios "Leni a fost aici".
Aproape că nu mai contează ce se întâmplă apoi. Aproape nu mai contează că în a doua jumătate a filmului scenariul este considerabil mai puţin dezinvolt decât la început, ba chiar devine pe alocuri forţat. Ce contează este, până la urmă, discuţia universală despre onestitatea cu noi înşine şi cu cei din jur şi o invitaţie la a da dovadă de vulnerabilitate. Unde merg elefanţii este, în primul rând, o pledoarie pentru dărâmarea zidurilor dintre noi şi pentru ştergerea etichetelor, pentru a fi aici, cât încă mai putem.
În prima scenă Marcel pare să-i provoace pe cei din jur doar din disperarea de a simţi ceva (acel ceva putând fi doar o palmă peste faţă). În prima ei scenă, Magda pare o femeie sigură pe sine gata să ignore (şi să nu judece, cu surprinzătoare generozitate) interacţiunea cu Marcel, dar curând descoperim că eroina are disperată nevoie de un aliat în faţa atacurilor furibunde ale destinului. În sfârşit, Leni are şi ea motivele ei pentru a-şi lăsa amprenta colorată asupra locurilor favorite din oraş şi asupra celor care au inspiraţie de a o nu trece cu vederea...
În ciuda beteşugurilor sale (unele scene nu funcţionează deloc, precum cele cu regizorul de film frustrat şi abuziv), Unde merg elefanţii decupează inventiv o felie de realitate (sau e de ficţiune?), provocându-ne să ne punem în pielea personajelor şi învăţându-ne că o schimbare de perspectivă ne poate ajuta să ne înfruntăm mai bine propriile provocări.
La începutul anului trecut s-a lansat în România Close/Aproape, film belgian despre prietenia a doi copii de 13 ani şi efectul cataclismic provocat de sinuciderea unuia dintre ei. Am văzut oameni plângând în hohote în sala de cinema, dar acel film, care ulterior avea să primească şi o nominalizare la Oscar, nu a avut niciun efect asupra mea, totul părând o reţetă urmată la virgulă pentru a emoţiona. Ei bine, unde a eşuat Close, a reuşit Unde merg elefanţii, un film care nu excelează chiar la toate capitolele ca filmul lui Lukas Dhont, dar care beneficiază de un tip de onestitate şi creativitate ce te prind în mreje.
Formula filmului în care ni se înfăţişează mai multe personaje diferite împinse inexorabil de regizorii-dumnezei până când traiectoriile lor se sincronizează nu este deloc nouă, dar Unde merg elefanţii actualizează această esenţă a Vrăjitorului din Oz într-o variantă ludică şi bucureşteană a câtorva destine bătute de soartă şi pornite în căutarea speranţei şi a unei a doua şanse. Îl întâlnim mai întâi pe Marcel (Ștefan Mihai), un tânăr îmbrăcat în haine ponosite care face avansuri aproape brutale femeilor acostate în Piaţa Romană. Un frustrat horny în prima scenă, Marcel se prezintă cu totul altfel în a doua, iar spectatorul este intrigat: care e de fapt realitatea acestui personaj?
O întâlnim apoi pe Magda (Alice Cora Mihalache), o femeie care nici nu respinge, dar nici nu încurajează avansurile lui Marcel, iar acum el este cel intrigat: cine este Magda - care îi oferă şansa unui mic-dejun gratis, în total nesincron cu mojicia lui - şi ce anume guvernează realitatea ei? În sfârşit, o întâlnim pe Leni (Carina Lăpușneanu, vedeta absolută a filmului), o fetiţă ce-şi editează cu obstinaţie realitatea inventând replici în conversaţii mute şi alegând zidurile perfecte pentru a lăsa în urmă graffiti-uri colorate cu mesajul misterios "Leni a fost aici".
Aproape că nu mai contează ce se întâmplă apoi. Aproape nu mai contează că în a doua jumătate a filmului scenariul este considerabil mai puţin dezinvolt decât la început, ba chiar devine pe alocuri forţat. Ce contează este, până la urmă, discuţia universală despre onestitatea cu noi înşine şi cu cei din jur şi o invitaţie la a da dovadă de vulnerabilitate. Unde merg elefanţii este, în primul rând, o pledoarie pentru dărâmarea zidurilor dintre noi şi pentru ştergerea etichetelor, pentru a fi aici, cât încă mai putem.
În prima scenă Marcel pare să-i provoace pe cei din jur doar din disperarea de a simţi ceva (acel ceva putând fi doar o palmă peste faţă). În prima ei scenă, Magda pare o femeie sigură pe sine gata să ignore (şi să nu judece, cu surprinzătoare generozitate) interacţiunea cu Marcel, dar curând descoperim că eroina are disperată nevoie de un aliat în faţa atacurilor furibunde ale destinului. În sfârşit, Leni are şi ea motivele ei pentru a-şi lăsa amprenta colorată asupra locurilor favorite din oraş şi asupra celor care au inspiraţie de a o nu trece cu vederea...
În ciuda beteşugurilor sale (unele scene nu funcţionează deloc, precum cele cu regizorul de film frustrat şi abuziv), Unde merg elefanţii decupează inventiv o felie de realitate (sau e de ficţiune?), provocându-ne să ne punem în pielea personajelor şi învăţându-ne că o schimbare de perspectivă ne poate ajuta să ne înfruntăm mai bine propriile provocări.
