Motivul pentru care am acordat două stele, în loc de una singură, i se datorează copilului, care a jucat în două cadre cât n-a fost capabil să joace, tot filmul, Bogdan Dumitrache. Nu se știe de la cine au deprins actori ca el arta prețiozității și a nefirescului, dar, potrivit canonului ei, pare obligatoriu ca personajele să umble obosite, încărcate, măcinate de gânduri, frământate de idei (Hamlet și Hyperion la un loc). Totuși, neglijența ținutei, aerul somnambulic și mormăitul cuvintelor fără pic de dicție nu ajută cu nimic în sensul acesta, elevat ca o clătită.
Un scenariu cu mari pretenții, plin de metafore, care mai de care mai "originale": avem pod de pe care (nu) se sare (dar se vorbește despre suicid cap-coadă, până și în generic), avem metrou, avem mască anti-Covid, avem și combinezon cu glugă (doar izoleta lipsește). Totul e clar: pe lume mor de cancer copiii iar omenirea se protejează de un biet virus. Obsesia omenirii de a se proteja îi aduce pe cei cu adevărat suferinzi în pragul sinuciderii. Subtil.
Titlul-fluviu denotă ambițiile de festival ale capodoperei, încă de când s-a demonstrat că titlurile-foileton aduc premii. Ridicolul va fi prea bătător la ochi, de data aceasta, cel puțin în scena cu purtătorii combinezoanelor, robotizați, lobotomizați și vorbind fiecare în propria bulă.
Dacă nu aș fi luat bilet și la un film turcesc, contemporan, care începea imediat după terminarea acestuia, ieșeam din sală cu mult timp înainte de final.
Ifrim e singurul care joacă relaxat și, deși mai salvează prin umor câte ceva, nu reușește să salveze această peliculă de la propriul suicid artistic.
Un scenariu cu mari pretenții, plin de metafore, care mai de care mai "originale": avem pod de pe care (nu) se sare (dar se vorbește despre suicid cap-coadă, până și în generic), avem metrou, avem mască anti-Covid, avem și combinezon cu glugă (doar izoleta lipsește). Totul e clar: pe lume mor de cancer copiii iar omenirea se protejează de un biet virus. Obsesia omenirii de a se proteja îi aduce pe cei cu adevărat suferinzi în pragul sinuciderii. Subtil.
Titlul-fluviu denotă ambițiile de festival ale capodoperei, încă de când s-a demonstrat că titlurile-foileton aduc premii. Ridicolul va fi prea bătător la ochi, de data aceasta, cel puțin în scena cu purtătorii combinezoanelor, robotizați, lobotomizați și vorbind fiecare în propria bulă.
Dacă nu aș fi luat bilet și la un film turcesc, contemporan, care începea imediat după terminarea acestuia, ieșeam din sală cu mult timp înainte de final.
Ifrim e singurul care joacă relaxat și, deși mai salvează prin umor câte ceva, nu reușește să salveze această peliculă de la propriul suicid artistic.