Părerea criticului
Pentru cinefilul versat şi cu ochi atent la noutăţi în materie de tehnică audio de ultimă generaţie nu mai e demult un secret că o vizită la cinema vine adesea la pachet cu sunetul asurzitor. Uneori funcţionează, iar efectele sonore bine realizate sunt hotărâtoare pentru atmosferă şi tensiune. Tony Scott, din nefericire, exagerează mult prea mult în noul său action Unstoppable/De neoprit, o experienţă cinematografică intensă care ar putea fi rezumată cu "te aşezi comod pe scaunul de cinema şi apoi... cineva îţi trage două palme peste urechi".
Principalul atu al lui Unstoppable, o poveste despre încercările de a opri un tren de marfă plin cu substanţe inflamabile de la distrugerea unui întreg oraş, este accesibilitatea. Nimănui nu i-ar plăcea ca o "bombă de mărimea unui bloc" să se îndrepte spre oraşul lui de baştină ameninţând cu nimicirea a kilometri întregi de case, prin urmare timp de două ore trăieşti trup şi suflet alături de protagonişti (deşi cam ştii deznodământul). Doar că Tony Scott are grijă să te scoată din atmosferă cu muzica asurzitoare, mişcări haotice de cameră şi montaje care-ţi insultă inteligenţa. Domnule regizor, să-ţi spunem un secret: Denzel Washington, Chris Pine şi trenul erau de-ajuns ca să ne ţină atenţia trează!
Dacă înlocuieşti mărfarul cu un asteroid şi pe Washington cu Bruce Willis îţi dai seama că Unstoppable este un Armageddon la scară mai mică. Dacă în filmul din 1998 emoţia era obţinută doar din experienţele extreme şi sacrifiul de sine al personajelor (bine, şi melodia lacrimogenă a celor de la Aerosmith), Unstoppable stă mult mai bine pentru că, să fim serioşi, meteoriţi care să pună în pericol soarta umanităţii încă n-au apărut, dar trenuri de marfă gonind nestăpânite nu sunt deloc greu de imaginat, mai ales într-o lume ultra-tehnologizată ca a noastră. Ca să nu mai spunem că evenimentele din film sunt inspirate din unele petrecute în realitate...
Dacă ignori muzica şi efectele sonore asurzitoare, cu siguranţă o să intri în atmosfera lui Unstoppable, mai ales cu ajutorul lui Denzel Washington, în rolul unui mecanic de locomotivă trecut prin multe, al lui Chris Pine - conductor începător, dar plin de iniţiativă, şi, aproape de pus pe picior de egalitate cu omologii săi umani, mastodondul de aproape un kilometru lungime, ale cărui vagoane pline cu substanţe inflamabile ar fi în stare să şteargă un oraş de pe faţa pământului.
Tony Scott urmăreşte pas cu pas aventura extremă a personajelor implicate (îi mai avem pe Rosario Dawson în rolul unui controlor de trafic şi pe Kevin Dunn drept "boss" mai preocupat de pierderi financiare decât de cele umane), dar face şi o greşeală de neiertat pentru un regizor cu experienţă. Ca să-şi ajute spectatorul să înţeleagă ce se întâmplă şi să mai pună o felie de dinamism peste un tort şi aşa plin de calorii, se foloseşte de "transmisiuni" de televiziune, pline de grafice pline de informaţii despre mecanica trenurilor, efectele ale accelerării şi decelerării, consecinţe ale unei eventuale explozii şi aşa mai departe, toate irealizabile în lumea reală, mai ales că evenimentele se petrec atât de repede. Rezultatul este un delir vizual, iar Scott nu se opreşte aici: peste excesul de dinamism vine cel de dramatism.
Bineînţeles, Washington şi Pine nu pot fi doar mecanicul şi conductorul, ci trebuie să devină Frank şi Will, doi oameni cu o istorie. Deşi cele două personaje nu se cunosc înainte de a se urca în locomotiva care ar putea salva un oraş întreg, în câteva zeci de minute le afli toate secretele din conversaţii cam prea relaxate şi revelatoare pentru doi noi colegi de serviciu care şi-au început ziua de muncă nu tocmai cu piciorul drept. Dar aşa o fi în tren...
Principalul atu al lui Unstoppable, o poveste despre încercările de a opri un tren de marfă plin cu substanţe inflamabile de la distrugerea unui întreg oraş, este accesibilitatea. Nimănui nu i-ar plăcea ca o "bombă de mărimea unui bloc" să se îndrepte spre oraşul lui de baştină ameninţând cu nimicirea a kilometri întregi de case, prin urmare timp de două ore trăieşti trup şi suflet alături de protagonişti (deşi cam ştii deznodământul). Doar că Tony Scott are grijă să te scoată din atmosferă cu muzica asurzitoare, mişcări haotice de cameră şi montaje care-ţi insultă inteligenţa. Domnule regizor, să-ţi spunem un secret: Denzel Washington, Chris Pine şi trenul erau de-ajuns ca să ne ţină atenţia trează!
Dacă înlocuieşti mărfarul cu un asteroid şi pe Washington cu Bruce Willis îţi dai seama că Unstoppable este un Armageddon la scară mai mică. Dacă în filmul din 1998 emoţia era obţinută doar din experienţele extreme şi sacrifiul de sine al personajelor (bine, şi melodia lacrimogenă a celor de la Aerosmith), Unstoppable stă mult mai bine pentru că, să fim serioşi, meteoriţi care să pună în pericol soarta umanităţii încă n-au apărut, dar trenuri de marfă gonind nestăpânite nu sunt deloc greu de imaginat, mai ales într-o lume ultra-tehnologizată ca a noastră. Ca să nu mai spunem că evenimentele din film sunt inspirate din unele petrecute în realitate...
Dacă ignori muzica şi efectele sonore asurzitoare, cu siguranţă o să intri în atmosfera lui Unstoppable, mai ales cu ajutorul lui Denzel Washington, în rolul unui mecanic de locomotivă trecut prin multe, al lui Chris Pine - conductor începător, dar plin de iniţiativă, şi, aproape de pus pe picior de egalitate cu omologii săi umani, mastodondul de aproape un kilometru lungime, ale cărui vagoane pline cu substanţe inflamabile ar fi în stare să şteargă un oraş de pe faţa pământului.
Tony Scott urmăreşte pas cu pas aventura extremă a personajelor implicate (îi mai avem pe Rosario Dawson în rolul unui controlor de trafic şi pe Kevin Dunn drept "boss" mai preocupat de pierderi financiare decât de cele umane), dar face şi o greşeală de neiertat pentru un regizor cu experienţă. Ca să-şi ajute spectatorul să înţeleagă ce se întâmplă şi să mai pună o felie de dinamism peste un tort şi aşa plin de calorii, se foloseşte de "transmisiuni" de televiziune, pline de grafice pline de informaţii despre mecanica trenurilor, efectele ale accelerării şi decelerării, consecinţe ale unei eventuale explozii şi aşa mai departe, toate irealizabile în lumea reală, mai ales că evenimentele se petrec atât de repede. Rezultatul este un delir vizual, iar Scott nu se opreşte aici: peste excesul de dinamism vine cel de dramatism.
Bineînţeles, Washington şi Pine nu pot fi doar mecanicul şi conductorul, ci trebuie să devină Frank şi Will, doi oameni cu o istorie. Deşi cele două personaje nu se cunosc înainte de a se urca în locomotiva care ar putea salva un oraş întreg, în câteva zeci de minute le afli toate secretele din conversaţii cam prea relaxate şi revelatoare pentru doi noi colegi de serviciu care şi-au început ziua de muncă nu tocmai cu piciorul drept. Dar aşa o fi în tren...
