Părerea criticului
Actorul Harris Dickinson creează un film social deosebit, cu elemente comice și suprarealiste, mizând pe interpretarea remarcabilă a lui Frank Dillane.
Recunoscut din filme precum Triangle of Sadness, Acolo unde cântă racii și Babygirl, Harris Dickinson se află la debutul regizoral și demonstrează că este cât se poate de talentat și din postura de scenarist-regizor. Cu premiera în cadrul secțiunii Un Certain Regard de la Cannes, Urchin/Golan prezintă în mod autentic experiența oamenilor de la marginea societății, adesea ignorați, evitând melodrama și clișeele. Actorul Frank Dillane (Harry Potter and the Half-Blood Prince, Fear the Walking Dead), laureat al premiului pentru cel mai bun actor din Un Certain Regard, este carismatic și oferă o interpretare realistă, complexă, ce dezvăluie și o latură ambivalentă și uneori comică a personajului său. Însuși Dickinson își face apariția în film drept un alt om al străzii, iar Golan este o operă plină de energie și sensibilitate, care emoționează neașteptat de mult.
Povestea îl urmărește pe Mike (Frank Dillane), un tânăr care se descurcă cum poate pe străzile Londrei. El doarme pe unde apucă, cerșește în fața intrării de la metrou și face rost de mâncare de la ONG-uri sociale. După o altercație cu Nathan (Harris Dickinson), o altă cunoștință fără adăpost care i-a furat portofelul, Mike profită de generozitatea unui martor ocular și comite un act de violență, fapt care îl trimite la închisoare pentru câteva luni. Odată ieșit, ajunge într-un program de probațiune care îi asigură cazare într-un hostel pentru câteva săptămâni. Viața lui Mike pare să ia o turnură mai bună: primește un post de asistent de bucătar la restaurantul unui alt hostel și începe să aibă interacțiuni mai sănătoase cu oamenii din jurul lui. Totuși, lucrurile se complică pe parcurs și nici întâlnirile cu consilierul de probațiune, nici posibilitatea unei relații cu Andrea (Megan Northam), o tânără mai stabilă, nu îl împiedică să-și reia vechile obiceiuri toxice.
Harris Dickinson aduce în prim-plan cu multă căldură și empatie persoane de obicei trecute cu vederea, fie că e vorba de oameni fără adăpost sau imigranți în situații dificile. Fără a le judeca sau romantiza, el construiește personaje credibile și complexe, iar protagonistul Mike este un exemplu de tânăr imperfect care, în ciuda tuturor defectelor și neajunsurilor sale, poate stârni simpatia publicului și speranța că va reuși într-un final să-și pună viața în ordine.
Cu toate că este o dramă, regizorul introduce și momente comice inspirate care detensionează atmosfera, cum ar fi scena în care Mike este consternat că firma de salubritate la care ajunge ulterior să lucreze nu le oferă prânzul. Aspectul ludic al filmului devine evident într-o secvență de karaoke în care camera se apropie treptat de protagonist și de cele două colege de muncă în timp ce aceștia cântă entuziasmați melodia Whole Again de la Atomic Kitten într-un decor multicolor dominat de nuanțe de magenta. O altă scenă, cu Mike admirându-și trupul în oglindă în timp ce își încordează mușchii, le va aduce aminte fanilor lui Martin Scorsese de celebra secvență ”You lookin' at me?” cu Travis Bickle din Taxi Driver.
Pe de altă parte, narațiunea are și mici neajunsuri. Dickinson încearcă să eleveze filmul prin cadre separate de firul narativ, aproape suprarealiste, în care Mike se regăsește singur într-o peșteră luminată dintr-o pădure. Deși încărcate de însemnătate, aceste metafore vizuale, care sugerează interiorul plin de potențial al protagonistului, fragmentează filmul și nu contribuie la o mai bună înțelegere a personajului sau la consolidarea atmosferei.
Frank Dillane se transformă pe deplin într-un tânăr fără adăpost convingător, atât prin înfățișare, cât și prin jocul său actoricesc. Privirile sale, gestica, reacțiile, mersul și modul în care vorbește alcătuiesc un portret complex, care invită publicul să pătrundă în psihicul unui personaj ambivalent: el se străduiește să devină mai responsabil cu propria viață, dar nu știe cum să navigheze în situații care îl împing înapoi înspre alegeri familiare și toxice. Actorii secundari, precum Megan Northam și Harris Dickinson, sunt credibili și lărgesc spectrul reprezentării unor oameni aflați în situații dificile, portretizând personaje care caută o viață mai bună.
Golan impresionează și din punct de vedere vizual, datorită cadrelor semnate de directoarea de imagine Josée Deshaies, care profită de decorurile pline de culoare ale scenografelor Abbie Kornstein, Anna Rhodes și Virginia Reina. Dacă la început locațiile londoneze sunt banale și chiar fade, odată ce Mike primește noi oportunități, spațiile care îl înconjoară prind la rândul lor culoare, oglindind speranța unei schimbări în bine. Muzica reflectă starea de spirit a protagonistului, iar melodii precum Voyage voyage de la Desireless sau Set Me Free, I'm an Animal sunt alese inspirat.
Primul lungmetraj al lui Harris Dickinson este pe cât de cald și plin de simpatie față de personajele sale, pe atât de necosmetizat în privința realității persoanelor fără adăpost și a dificultății de a se readapta în societate atunci când dependența de droguri și alcool scapă de sub control. Golan oferă o privire realistă asupra experienței oamenilor marginalizați și, deși reflectă o problemă reală în societatea britanică, subiectul abordat este universal. Întrebat de niște colege ce tip de persoană îl atrage, Mike răspunde inocent: „bănuiesc că cineva pe care pot iubi”. Efortul lui Dickinson și Dillane de a da glas oamenilor adesea nevăzuți și neauziți merită aplaudat, iar Golan merită să fie văzut la cinema.
Recunoscut din filme precum Triangle of Sadness, Acolo unde cântă racii și Babygirl, Harris Dickinson se află la debutul regizoral și demonstrează că este cât se poate de talentat și din postura de scenarist-regizor. Cu premiera în cadrul secțiunii Un Certain Regard de la Cannes, Urchin/Golan prezintă în mod autentic experiența oamenilor de la marginea societății, adesea ignorați, evitând melodrama și clișeele. Actorul Frank Dillane (Harry Potter and the Half-Blood Prince, Fear the Walking Dead), laureat al premiului pentru cel mai bun actor din Un Certain Regard, este carismatic și oferă o interpretare realistă, complexă, ce dezvăluie și o latură ambivalentă și uneori comică a personajului său. Însuși Dickinson își face apariția în film drept un alt om al străzii, iar Golan este o operă plină de energie și sensibilitate, care emoționează neașteptat de mult.
Povestea îl urmărește pe Mike (Frank Dillane), un tânăr care se descurcă cum poate pe străzile Londrei. El doarme pe unde apucă, cerșește în fața intrării de la metrou și face rost de mâncare de la ONG-uri sociale. După o altercație cu Nathan (Harris Dickinson), o altă cunoștință fără adăpost care i-a furat portofelul, Mike profită de generozitatea unui martor ocular și comite un act de violență, fapt care îl trimite la închisoare pentru câteva luni. Odată ieșit, ajunge într-un program de probațiune care îi asigură cazare într-un hostel pentru câteva săptămâni. Viața lui Mike pare să ia o turnură mai bună: primește un post de asistent de bucătar la restaurantul unui alt hostel și începe să aibă interacțiuni mai sănătoase cu oamenii din jurul lui. Totuși, lucrurile se complică pe parcurs și nici întâlnirile cu consilierul de probațiune, nici posibilitatea unei relații cu Andrea (Megan Northam), o tânără mai stabilă, nu îl împiedică să-și reia vechile obiceiuri toxice.
Harris Dickinson aduce în prim-plan cu multă căldură și empatie persoane de obicei trecute cu vederea, fie că e vorba de oameni fără adăpost sau imigranți în situații dificile. Fără a le judeca sau romantiza, el construiește personaje credibile și complexe, iar protagonistul Mike este un exemplu de tânăr imperfect care, în ciuda tuturor defectelor și neajunsurilor sale, poate stârni simpatia publicului și speranța că va reuși într-un final să-și pună viața în ordine.
Cu toate că este o dramă, regizorul introduce și momente comice inspirate care detensionează atmosfera, cum ar fi scena în care Mike este consternat că firma de salubritate la care ajunge ulterior să lucreze nu le oferă prânzul. Aspectul ludic al filmului devine evident într-o secvență de karaoke în care camera se apropie treptat de protagonist și de cele două colege de muncă în timp ce aceștia cântă entuziasmați melodia Whole Again de la Atomic Kitten într-un decor multicolor dominat de nuanțe de magenta. O altă scenă, cu Mike admirându-și trupul în oglindă în timp ce își încordează mușchii, le va aduce aminte fanilor lui Martin Scorsese de celebra secvență ”You lookin' at me?” cu Travis Bickle din Taxi Driver.
Pe de altă parte, narațiunea are și mici neajunsuri. Dickinson încearcă să eleveze filmul prin cadre separate de firul narativ, aproape suprarealiste, în care Mike se regăsește singur într-o peșteră luminată dintr-o pădure. Deși încărcate de însemnătate, aceste metafore vizuale, care sugerează interiorul plin de potențial al protagonistului, fragmentează filmul și nu contribuie la o mai bună înțelegere a personajului sau la consolidarea atmosferei.
Frank Dillane se transformă pe deplin într-un tânăr fără adăpost convingător, atât prin înfățișare, cât și prin jocul său actoricesc. Privirile sale, gestica, reacțiile, mersul și modul în care vorbește alcătuiesc un portret complex, care invită publicul să pătrundă în psihicul unui personaj ambivalent: el se străduiește să devină mai responsabil cu propria viață, dar nu știe cum să navigheze în situații care îl împing înapoi înspre alegeri familiare și toxice. Actorii secundari, precum Megan Northam și Harris Dickinson, sunt credibili și lărgesc spectrul reprezentării unor oameni aflați în situații dificile, portretizând personaje care caută o viață mai bună.
Golan impresionează și din punct de vedere vizual, datorită cadrelor semnate de directoarea de imagine Josée Deshaies, care profită de decorurile pline de culoare ale scenografelor Abbie Kornstein, Anna Rhodes și Virginia Reina. Dacă la început locațiile londoneze sunt banale și chiar fade, odată ce Mike primește noi oportunități, spațiile care îl înconjoară prind la rândul lor culoare, oglindind speranța unei schimbări în bine. Muzica reflectă starea de spirit a protagonistului, iar melodii precum Voyage voyage de la Desireless sau Set Me Free, I'm an Animal sunt alese inspirat.
Primul lungmetraj al lui Harris Dickinson este pe cât de cald și plin de simpatie față de personajele sale, pe atât de necosmetizat în privința realității persoanelor fără adăpost și a dificultății de a se readapta în societate atunci când dependența de droguri și alcool scapă de sub control. Golan oferă o privire realistă asupra experienței oamenilor marginalizați și, deși reflectă o problemă reală în societatea britanică, subiectul abordat este universal. Întrebat de niște colege ce tip de persoană îl atrage, Mike răspunde inocent: „bănuiesc că cineva pe care pot iubi”. Efortul lui Dickinson și Dillane de a da glas oamenilor adesea nevăzuți și neauziți merită aplaudat, iar Golan merită să fie văzut la cinema.
