Părerea criticului
Din nefericire, săptămâna aceasta se lansează pe ecrane un singur film. Din fericire, acesta este Us, provocatorul horror regizat de Jordan Peele, care cu siguranţă o să polarizeze publicul. Este o ocazie pentru spectatori să-şi dea seama, în caz că nu ştiau deja, cum reacţionează la manipulări, dar şi să se bucure de un film care funcţionează atât ca un horror atipic, cât şi ca un comentariu filozofic şi extrem de actual cu privire la natura umană.
În centrul atenţiei este Adelaide (Lupita Nyong'o), mamă de familie care ajunge alături de soţul Gabe (Winston Duke), fiica Zora (Shahadi Wright Joseph) şi fiul Jason (Evan Alex) la casa de vacanţă de pe malul oceanului. Aflăm curând că Adelaide a suferit în copilărie o traumă chiar pe plaja din apropiere, motiv pentru care eroina nu se simte deloc în largul ei aici. Doar că ceea ce întâi este o provocare personală se transformă imediat într-una pentru întreaga familie: pe aleea din faţa casei îşi fac apariţia patru siluete, iar Adelaide, Gabe, Zora şi Jason vor descoperi cu oroare că acestea sunt dubluri extreme ale lor înşişi, dubluri gata de orice ca să-i ucidă şi să le ia locul în lume.
Trecând peste premisa neliniştitoare, Us funcţionează excelent ca un horror din popularul subgen "home invasion". Peele construieşte foarte bine suspansul, fără să recurgă la sperieturi ieftine, şi se foloseşte de interpretările excelente de ale actorilor pentru a-şi înfricoşa şi implica publicul. Us nu se fereşte deloc de violenţă, dar aceasta este însoţită mereu de o întrebare insidioasă: ce ai face tu, spectatorule, dacă un psihopat care arată exact ca tine te-ar ataca din senin, provocându-ţi cât mai multă suferinţă înainte de a te ucide? Răspunsul sincer ar fi că am face fix ce fac eroii din film, ba chiar mai mult...
Da, pentru publicul care vrea doar o inventivă confruntare fizică şi psihologică între eroi şi atacatorii lor, Us se achită eficient de sarcină, uimind cu inventivitatea şi imprevizibilul interacţiunilor. Dar povestea oferă mai mult de atât, invitându-ne să medităm asupra eternei dihotomii "Noi şi ei" sau "noi şi ceilalţi", dihotomie atât de populară în discursul extremist propovăduitor de ziduri al prezentului. În mijlocul corului de voci gata să lanseze pe toate reţelele de socializare acest discurs, Peele pune pauză şi, într-un atractiv ambalaj horror, întreabă: "dar dacă ceilalţi suntem tot noi?". Dar dacă noi suntem de fapt ceilalţi?
Este o provocare ce va da multora de gândit, putând în acelaşi timp să-i frustreze pe unii spectatori reticenţi să accepte convenţia strecurată de Peele în Us. Scenariul explică într-o propoziţie existenţa "gemenilor malefici", doar că această explicaţie abracadabrantă nu îi va convinge pe mulţi, unii spectatori ajungând să respingă convenţia, supralicitând cu respingerea întregului film. Ar fi o decizie nefericită, mai ales când programul cinematografelor este dominat cel mai adesea de poveşti liniare şi mult prea familiare, iar cinema-ul american cu adevărat curajos, inovator şi necondiţionat de presiunea încasărilor este adesea surghiunit în selecţia variatelor festivaluri.
Că-i acceptăm sau nu convenţiile, Us merită atenţia noastră şi timpul petrecut în conversaţii cu prietenii post-vizionare, în care cu siguranţă vom descoperi cu uimire multitudinea de interpretări şi reacţii provocate de scenariul "high-concept". Probabil că un aspect va fi comun în aceste reacţii: laudele pentru interpretarea extraordinară a Lupitei Nyong'o, actriţă premiată cu Oscar pentru rolul secundar din 12 Years a Slave, dar apoi surghiunită în roluri decorative şi fără consistenţă în producţii Disney. În dublul ei rol, Nyong'o umple ecranul cum puţin actori mai sunt în stare să o facă...
În centrul atenţiei este Adelaide (Lupita Nyong'o), mamă de familie care ajunge alături de soţul Gabe (Winston Duke), fiica Zora (Shahadi Wright Joseph) şi fiul Jason (Evan Alex) la casa de vacanţă de pe malul oceanului. Aflăm curând că Adelaide a suferit în copilărie o traumă chiar pe plaja din apropiere, motiv pentru care eroina nu se simte deloc în largul ei aici. Doar că ceea ce întâi este o provocare personală se transformă imediat într-una pentru întreaga familie: pe aleea din faţa casei îşi fac apariţia patru siluete, iar Adelaide, Gabe, Zora şi Jason vor descoperi cu oroare că acestea sunt dubluri extreme ale lor înşişi, dubluri gata de orice ca să-i ucidă şi să le ia locul în lume.
Trecând peste premisa neliniştitoare, Us funcţionează excelent ca un horror din popularul subgen "home invasion". Peele construieşte foarte bine suspansul, fără să recurgă la sperieturi ieftine, şi se foloseşte de interpretările excelente de ale actorilor pentru a-şi înfricoşa şi implica publicul. Us nu se fereşte deloc de violenţă, dar aceasta este însoţită mereu de o întrebare insidioasă: ce ai face tu, spectatorule, dacă un psihopat care arată exact ca tine te-ar ataca din senin, provocându-ţi cât mai multă suferinţă înainte de a te ucide? Răspunsul sincer ar fi că am face fix ce fac eroii din film, ba chiar mai mult...
Da, pentru publicul care vrea doar o inventivă confruntare fizică şi psihologică între eroi şi atacatorii lor, Us se achită eficient de sarcină, uimind cu inventivitatea şi imprevizibilul interacţiunilor. Dar povestea oferă mai mult de atât, invitându-ne să medităm asupra eternei dihotomii "Noi şi ei" sau "noi şi ceilalţi", dihotomie atât de populară în discursul extremist propovăduitor de ziduri al prezentului. În mijlocul corului de voci gata să lanseze pe toate reţelele de socializare acest discurs, Peele pune pauză şi, într-un atractiv ambalaj horror, întreabă: "dar dacă ceilalţi suntem tot noi?". Dar dacă noi suntem de fapt ceilalţi?
Este o provocare ce va da multora de gândit, putând în acelaşi timp să-i frustreze pe unii spectatori reticenţi să accepte convenţia strecurată de Peele în Us. Scenariul explică într-o propoziţie existenţa "gemenilor malefici", doar că această explicaţie abracadabrantă nu îi va convinge pe mulţi, unii spectatori ajungând să respingă convenţia, supralicitând cu respingerea întregului film. Ar fi o decizie nefericită, mai ales când programul cinematografelor este dominat cel mai adesea de poveşti liniare şi mult prea familiare, iar cinema-ul american cu adevărat curajos, inovator şi necondiţionat de presiunea încasărilor este adesea surghiunit în selecţia variatelor festivaluri.
Că-i acceptăm sau nu convenţiile, Us merită atenţia noastră şi timpul petrecut în conversaţii cu prietenii post-vizionare, în care cu siguranţă vom descoperi cu uimire multitudinea de interpretări şi reacţii provocate de scenariul "high-concept". Probabil că un aspect va fi comun în aceste reacţii: laudele pentru interpretarea extraordinară a Lupitei Nyong'o, actriţă premiată cu Oscar pentru rolul secundar din 12 Years a Slave, dar apoi surghiunită în roluri decorative şi fără consistenţă în producţii Disney. În dublul ei rol, Nyong'o umple ecranul cum puţin actori mai sunt în stare să o facă...
