Părerea criticului
Lansat în competiţia festivalului de la Berlin şi complet ignorat de juriu, filmul Utøya - 22 iulie este o terifiantă reconstituire a masacrului de pe insula Utøya, din 22 iulie 2011, zi despre care mulţi spun că ar fi cea mai neagră din întreaga istorie a Norvegiei. Vedem atacul terorist asupra unei tabere cu sute de adolescenţi, iar camera se îndreaptă exclusiv spre victime, făcându-te să le simţi confuzia şi teroarea.
Utøya - 22 iulie este un film mai mult decât dificil şi în acelaşi timp o poartă de acces spre experienţe care altfel (şi din fericire) ne-ar fi complet inaccesibile. Cu ajutorul unui singur plan secvenţă de 72 de minute, filmul arată cum reacţionează adolescenţii atunci când află că în Oslo a avut loc un atentat terorist. Faptul că se află pe o insulă izolată îi face să se simtă în siguranţă, dar în curând primele focuri de puşcă se aud în depărtare, urmate de ţipete primelor victime. Aşa începe urgia...
S-a spus despre Utøya - 22 iulie şi regizorul Erik Poppe că profită de o experienţă traumatizantă pentru a obţine recunoaştere şi renume. S-a mai spus şi că o face prea devreme, când trauma este încă prea proaspătă. Indiferent de intenţiile regizorului şi ale echipei sale, pentru spectator contează în primul rând eficienţa demersului său artistic. Niciuna dintre informaţiile pe care le ştim despre atentat nu are forţa acestei reconstituiri. Nicio mărturie nu impresionează mai puternic decât să vezi ce se întâmplă pe insulă, în timp real. Să vezi groază şi confuzie, încercări disperate de a căuta adăpost, de a te simţi în siguranţă. Oricât de informaţi am fi cu privire la ceea ce s-a întâmplat pe insula Utøya pe 22 iulie 2011, nu am fost acolo. Ei bine, filmul ne teleportează exact în miezul evenimentelor.
Vedem totul prin ochii uneia dintre adolescentele de pe insulă, Kaja (Andrea Berntzen). Însoţită pe insulă de sora ei mai mică Emilie (Elli Rhiannon Müller Osborne), Kaja se bucură că în acest moment s-ar putea afla în cel mai sigur loc din Norvegia, dar aflăm curând că lucrurile nu stau deloc aşa. Despărţită de Emilie, Kaja se va trezi în curând într-o misiune cu miză dublă: să rămână în viaţă şi să se asigure că sora ei este în siguranţă.
Filmul lui Poppe reuşeşte ceea ce puţine memoriale ale unor evenimente tragice ale istoriei reuşesc să facă: să personalizeze. Nu contează statisticile şi dosarele, ci experienţa atroce. Nu ştim cât adevăr şi câtă ficţiune este în periplul lui Kaja (aceasta nu există în realitate, povestea ei a fost compilată din mărturiile adolescenţilor de pe insulă), dar ceva din noi, la receptarea imaginilor şi a sunetelor cumplite, reacţionează profund şi etichetează evenimentele drept verosimile. Este o manipulare? Poate, dar nici nu contează. Contează că filmul ne face să înţelegem groaza şi deruta celor aflaţi în mijlocul unor evenimente extreme. Într-o ţară ca România, protejată de terorism probabil datorită propriei insignifianţe, nici că se putea găsi o dată de lansare mai oportună decât una atât de aproape de controversatele evenimente din 10 august, în piaţa Victoriei.
Cum spuneam mai sus, prin imaginea victimei-simbol, Kaja, filmul reuşeşte să sublimeze o experienţă de coşmar şi să ajute publicul să aproximeze tragedia. Nu mai contează cifrele, declaraţiile, reacţiile, procesul teroristului sau unde se află el acum. Contează doar calvarul adolescenţilor. Utøya - 22 iulie este un film care nu va lăsa pe nimeni indiferent.
Utøya - 22 iulie este un film mai mult decât dificil şi în acelaşi timp o poartă de acces spre experienţe care altfel (şi din fericire) ne-ar fi complet inaccesibile. Cu ajutorul unui singur plan secvenţă de 72 de minute, filmul arată cum reacţionează adolescenţii atunci când află că în Oslo a avut loc un atentat terorist. Faptul că se află pe o insulă izolată îi face să se simtă în siguranţă, dar în curând primele focuri de puşcă se aud în depărtare, urmate de ţipete primelor victime. Aşa începe urgia...
S-a spus despre Utøya - 22 iulie şi regizorul Erik Poppe că profită de o experienţă traumatizantă pentru a obţine recunoaştere şi renume. S-a mai spus şi că o face prea devreme, când trauma este încă prea proaspătă. Indiferent de intenţiile regizorului şi ale echipei sale, pentru spectator contează în primul rând eficienţa demersului său artistic. Niciuna dintre informaţiile pe care le ştim despre atentat nu are forţa acestei reconstituiri. Nicio mărturie nu impresionează mai puternic decât să vezi ce se întâmplă pe insulă, în timp real. Să vezi groază şi confuzie, încercări disperate de a căuta adăpost, de a te simţi în siguranţă. Oricât de informaţi am fi cu privire la ceea ce s-a întâmplat pe insula Utøya pe 22 iulie 2011, nu am fost acolo. Ei bine, filmul ne teleportează exact în miezul evenimentelor.
Vedem totul prin ochii uneia dintre adolescentele de pe insulă, Kaja (Andrea Berntzen). Însoţită pe insulă de sora ei mai mică Emilie (Elli Rhiannon Müller Osborne), Kaja se bucură că în acest moment s-ar putea afla în cel mai sigur loc din Norvegia, dar aflăm curând că lucrurile nu stau deloc aşa. Despărţită de Emilie, Kaja se va trezi în curând într-o misiune cu miză dublă: să rămână în viaţă şi să se asigure că sora ei este în siguranţă.
Filmul lui Poppe reuşeşte ceea ce puţine memoriale ale unor evenimente tragice ale istoriei reuşesc să facă: să personalizeze. Nu contează statisticile şi dosarele, ci experienţa atroce. Nu ştim cât adevăr şi câtă ficţiune este în periplul lui Kaja (aceasta nu există în realitate, povestea ei a fost compilată din mărturiile adolescenţilor de pe insulă), dar ceva din noi, la receptarea imaginilor şi a sunetelor cumplite, reacţionează profund şi etichetează evenimentele drept verosimile. Este o manipulare? Poate, dar nici nu contează. Contează că filmul ne face să înţelegem groaza şi deruta celor aflaţi în mijlocul unor evenimente extreme. Într-o ţară ca România, protejată de terorism probabil datorită propriei insignifianţe, nici că se putea găsi o dată de lansare mai oportună decât una atât de aproape de controversatele evenimente din 10 august, în piaţa Victoriei.
Cum spuneam mai sus, prin imaginea victimei-simbol, Kaja, filmul reuşeşte să sublimeze o experienţă de coşmar şi să ajute publicul să aproximeze tragedia. Nu mai contează cifrele, declaraţiile, reacţiile, procesul teroristului sau unde se află el acum. Contează doar calvarul adolescenţilor. Utøya - 22 iulie este un film care nu va lăsa pe nimeni indiferent.
