Departe "Satul" fata de "Oras" respectiv "Sateanul", fata de "Orasean"..., Individul "simplu", "needucat", care nu "evolueaza", nu se "maturizeaza", de cel care a "avansat"..., "Ignorantul", fata de "Intelectual", este "Prapastia" dintre "Culturi" si "Mentalitati" etc.
Cretzulynne
pe 05 Iunie 2019 22:11
A 11-a propunere pentru Academia de Film Americană, la categoria de cel mai bun film străin, din partea Turciei.
Nu a fost nominalizat.
lili22
pe 19 Martie 2018 19:09
Am vazut toate filmele lui Ceylan, acesta este unul din cele mai bune.E o adevarata performanta sa faci un film cu doua personaje , sa redai atmosfera de vid care ii inconjoara pe intelectuali care il iubesc pe Tarkovski.
klute
pe 20 Martie 2015 17:09
Acțiunea lui Uzak mijește, într-un mod firesc și inspirat, în zorii unei zile oarecare, pescuind din noaptea genericului de început un peisaj rural. Totuși, imaginile, departe de a fi reconfortante și optimist-aurorale, induc o vagă și inexplicabilă neliniște. Ceva parcă nu se potrivește în această geometrie matinală, iar zorii filmului, mai mult decît a sugera un avînt temporal, au greutatea unei depoziții și dezvăluie o stare de fapt. Soarele poleiește discret culmile acoperite de o iarbă palidă ale dealurilor, în timp ce jos, în valea înzăpezită, domnește umbra. Soarele care stă, și care aduce mai mult cu o amintire decît cu o promisiune, și bărbatul care își croiește drum prin zăpadă sînt acompaniați de o frenezie sonoră: cîntat de cocoși, ciripit de vrăbii, uguit de guguștiuci și croncănit de ciori, la care se adaugă lătratul cîinilor, behăitul oilor și șuierul vîntului.
Filmul spune povestea lui Mahmut, un fotograf divorțat, trăitor la Istanbul, și a vărului său Yusuf care, pe fondul crizei economice și al pierderii locului de muncă, își părăsește satul (același din care, odată, a plecat și Mahmut) și sosește în marele oraș, în speranța unei vieți mai bune. Întîlnirea dintre cei doi este și întîlnirea dintre două lumi: una urbană, educată, sofisticată (dar blazată) și alta rurală, mai nespălată și incultă (dar care, cel puțin prin contrast, și-a păstrat o prospețime a inimii și a privirii). Yusuf încă mai are naivitatea de a crede în semeni și în iubire, pe cînd Mahmut a avut tot timpul pentru a-și transforma viața dintr-o apă curgătoare într-o baltă stătută. Idealurile tinereții îi par halucinații ridicole, pasiunea pentru Tarkovski a devenit dependență de pornografie, iar fotografiile artistice - poze stupid-publicitare cu plăci inexpresive de marmură.
Criza economică, sărăcia, șomajul, deși sînt abordate frontal la un moment dat într-o discuție dintre cei doi veri, nu ocupă de fapt o poziție tematică centrală, rolul lor fiind acela de a sugera, pe fondul hibernal al unui Istanbul îngropat în zăpadă, criza mai profundă a relațiilor interumane (desigur, influențate de contextul politico-economic, dar nedeterminate într-un mod exclusiv de acesta). Situația-limită este, dacă se poate spune așa, una generală, iar personajele lui Ceylan sînt incapabile să se ridice la înălțimea pe care o cere momentul și să dea un răspuns adecvat, uman, exigențelor acestuia. N-o face Mahmut, prins cum este între relația repulsivă cu o femeie măritată și debilitatea sentimentelor pe care încă le mai are pentru fosta soție. Și n-o face nici măcar Yusuf, ale cărui elanuri, chiar dacă ambianța le este ostilă, se sting parcă prea repede.
Stilul peliculei este preponderent realist, dar nu fără inserții onirice, cu tentă coșmarescă (Mahmut visîndu-se dormind în fața unui ecran albastru și a unui lampadar care se răstoarnă) și nici fără elemente simbolice - care însă au un aer firesc și nu transgresează granițele imediatului (un biet șoarece prins în capcană, niște pești zvîrcolindu-se pe ciment). Memorabilă este și scena din port, care prin felul în care începe îl evocă pe Tarkovski, dar prin felul în care se încheie aduce mai mult cu Antonioni: Yusuf pășește dezorientat într-un spațiu cu direcțiile devenite neclare, între un ocean de zăpadă și un abis acvatic. Cîrligul unei macarale incerte coboară din cerul nevăzut și, pendul ad-hoc, se leagănă lent, măsurînd timpul încremenit al neantului. Ceva mai încolo, vedem că macaraua aparține unui vapor răsturnat, scrîșnind sinistru.
Ceylan este deosebit de convingător în a creiona, din mici gesturi și detalii, stări sufletești și teme profunde. Mahmut (pentru care orice noutate reprezintă o agresiune și care, prin încercarea de a-și conserva viața, se plasează de fapt în afara ei) ilustrează perfect, chiar dacă ne provoacă dezgustul (față de el și poate față de noi înșine), tema singurătății și a dezrădăcinării și ne face să simțim cu o intensitate greu de suportat cum egoismul duhnește mai rău decît o mahorcă marinărească sau o pereche de ciorapi nespălați. Singura figură care contrastează încurajator cu pustiul sufletesc generalizat, dar neluată în seamă de nimeni, singurul care iese din rînd este tocmai omul de rînd, în persoana portarului clădirii în care locuiește Mahmut: serviabil - fără să fie servil, supus - dar nu fără personalitate, modest - dar nu lipsit de inteligență critică, demonstrînd o generozitate care vine din inimă. Și să nu uităm nici apariția, odată cu primele semne ale primăverii, a acelor delicate intensificări ale vîntului, însuflețind infinitezimal cîteva fire din părul lui Mahmut, ca niște apeluri discrete și neînțelese...
stalex
pe 03 Iunie 2013 20:58
Filmul este impecabil realizat, cu imagini superbe (care sustin perfect povestea, nu sunt aruncate la intamplare pentru a impresiona privitorul) si cu o atentie extraordinara pentru detalii. Fiecare gest al personajelor, de la cele principale la figuranti, are rostul sau, subliniind insingurarea celor doi protagonisti. Scena de final, cu contemplarea marii, m-a dus cu gandul la Auf der anderen Seite al lui Akin, doar ca aici mi se pare mai elocventa pentru deznodamantul povestii.
margott
pe 23 Mai 2012 13:18
Un film anevoios de urmarit. Poate din cauza intrigii simple e umplut cu multe momente vide, in care nu se intampla nimic, taceri lungi intre cele doua personaje, contemplarile eroului principal, plimbari in care ia contact cu marele oras, cu trecatorii. Vad ca a fost premiat, pe mine nu m-a impresionat, pana la urma nu poti fi pe placul tuturor.
BaetuAndrei
pe 12 August 2011 21:41
- Premiul „France Culture", pentru Cineastul Străin al Anului (Nuri Bilge Ceylan), Festivalul Filmului de la Cannes-2004;
- Premiul FIPRESCI pentru Filmul Anului - Festivalul International de Film de la San Sebastian-2003;
aayana
pe 21 Februarie 2011 15:40
Uzak vorbește despre relații și degradarea lor în timp. Rudele nu schimbă introvertiții dar nici locuitul sub același acoperiș nu ajută doi oameni să se deschidă. Atâta timp cât există mâdrie la mijloc, există bariere. În cazul de față, Mahmut și Yusuf s-au schimbat din momentul în care unul a plecat în Istanbul iar celălalt a rămas la țară. Bineînțeles, orășeanul a uitat de unde a plecat. Faptul că a reușit în viață de unul singur îi dă acel aer de superioritate care ține la distanță omul simplu și modest. Un film bun și profund ce tratează problemele societății moderne.
Nu a fost nominalizat.
Filmul spune povestea lui Mahmut, un fotograf divorțat, trăitor la Istanbul, și a vărului său Yusuf care, pe fondul crizei economice și al pierderii locului de muncă, își părăsește satul (același din care, odată, a plecat și Mahmut) și sosește în marele oraș, în speranța unei vieți mai bune. Întîlnirea dintre cei doi este și întîlnirea dintre două lumi: una urbană, educată, sofisticată (dar blazată) și alta rurală, mai nespălată și incultă (dar care, cel puțin prin contrast, și-a păstrat o prospețime a inimii și a privirii). Yusuf încă mai are naivitatea de a crede în semeni și în iubire, pe cînd Mahmut a avut tot timpul pentru a-și transforma viața dintr-o apă curgătoare într-o baltă stătută. Idealurile tinereții îi par halucinații ridicole, pasiunea pentru Tarkovski a devenit dependență de pornografie, iar fotografiile artistice - poze stupid-publicitare cu plăci inexpresive de marmură.
Criza economică, sărăcia, șomajul, deși sînt abordate frontal la un moment dat într-o discuție dintre cei doi veri, nu ocupă de fapt o poziție tematică centrală, rolul lor fiind acela de a sugera, pe fondul hibernal al unui Istanbul îngropat în zăpadă, criza mai profundă a relațiilor interumane (desigur, influențate de contextul politico-economic, dar nedeterminate într-un mod exclusiv de acesta). Situația-limită este, dacă se poate spune așa, una generală, iar personajele lui Ceylan sînt incapabile să se ridice la înălțimea pe care o cere momentul și să dea un răspuns adecvat, uman, exigențelor acestuia. N-o face Mahmut, prins cum este între relația repulsivă cu o femeie măritată și debilitatea sentimentelor pe care încă le mai are pentru fosta soție. Și n-o face nici măcar Yusuf, ale cărui elanuri, chiar dacă ambianța le este ostilă, se sting parcă prea repede.
Stilul peliculei este preponderent realist, dar nu fără inserții onirice, cu tentă coșmarescă (Mahmut visîndu-se dormind în fața unui ecran albastru și a unui lampadar care se răstoarnă) și nici fără elemente simbolice - care însă au un aer firesc și nu transgresează granițele imediatului (un biet șoarece prins în capcană, niște pești zvîrcolindu-se pe ciment). Memorabilă este și scena din port, care prin felul în care începe îl evocă pe Tarkovski, dar prin felul în care se încheie aduce mai mult cu Antonioni: Yusuf pășește dezorientat într-un spațiu cu direcțiile devenite neclare, între un ocean de zăpadă și un abis acvatic. Cîrligul unei macarale incerte coboară din cerul nevăzut și, pendul ad-hoc, se leagănă lent, măsurînd timpul încremenit al neantului. Ceva mai încolo, vedem că macaraua aparține unui vapor răsturnat, scrîșnind sinistru.
Ceylan este deosebit de convingător în a creiona, din mici gesturi și detalii, stări sufletești și teme profunde. Mahmut (pentru care orice noutate reprezintă o agresiune și care, prin încercarea de a-și conserva viața, se plasează de fapt în afara ei) ilustrează perfect, chiar dacă ne provoacă dezgustul (față de el și poate față de noi înșine), tema singurătății și a dezrădăcinării și ne face să simțim cu o intensitate greu de suportat cum egoismul duhnește mai rău decît o mahorcă marinărească sau o pereche de ciorapi nespălați. Singura figură care contrastează încurajator cu pustiul sufletesc generalizat, dar neluată în seamă de nimeni, singurul care iese din rînd este tocmai omul de rînd, în persoana portarului clădirii în care locuiește Mahmut: serviabil - fără să fie servil, supus - dar nu fără personalitate, modest - dar nu lipsit de inteligență critică, demonstrînd o generozitate care vine din inimă. Și să nu uităm nici apariția, odată cu primele semne ale primăverii, a acelor delicate intensificări ale vîntului, însuflețind infinitezimal cîteva fire din părul lui Mahmut, ca niște apeluri discrete și neînțelese...
- Premiul FIPRESCI pentru Filmul Anului - Festivalul International de Film de la San Sebastian-2003;