Cautand pe toata durata proiectiei, zilele pierdute ale unui masacru, relatarea incepe cu o vedenie premonitorie, ireala, de tipul unui vis, ce bantuie repetitiv si obsesiv gandurile actualului regizor Ari Folman, fost soldat israelian. ... si se facea ca mortii se trezesc la viata pentru a cere sa li se faca dreptate. Aceste naluci sunt cele ce asigura partea de cosmar a halucinatiei. Prin faptul ca face lumina si repovesteste istoria celor ce au fost macelariti in campusurile de refugiati palestinieni Sabra si Shatila, filmul lasa senzatia ca rearanjeaza lucrurile pe un fagas normal si corect, iar acum civilii ucisi cu ajutorul aliatilor complici, se pot odihni in sfarsit in pace. Gresit! Prin asigurarea logisticii, pazei si mijloacelor tactice (iluminarea cerului pe timpul noptii fiind unul din ajutoarele logistice despre care se face multa vorbire), trupele israeliene au fost martore si partase la tot ce s-a petrecut in acele zile. Avand capacitatea sa intervina, ele au preferat sa stea la adapostul unor ordine venite ierarhic si astfel sa obtina un alibi la pasivitatea cu care a fost tratata problema acelor oameni pe care ei ar fi trebuit sa ii protejeze. Asa cum numele Bashir Gemayel nu are nicio implicare in acele crime, asta in pofida faptului ca cei ce comiteau represaliile declarau ca savarsesc fapte reprobabile in memoria fostului conducator, tot asa, lui Ariel Sharon, ministrul apararii israeliene la acel moment si cel mai inalt decident capabil sa stopeze masacrele, i-au fost recompensate ulterior "meritele", oferindu-i-se functia de prim-ministru.
Mi-a placut mult modul cum se justifica conceperea ideii de desen a unui astfel de material, jumatate documentar, jumatate feauture animation. Rugamintea olandezului, fost camarad cu Folman de a-l desena si a nu-l filma in timpul interviului este cea care a decis modul in care vor fi exprimate toate aceste relatari: extrase de pe front, reconstructii ale faptelor asa cum provin ele din amintirile fiecarui intervievat, discutii intre fosti camarazi.
Nu mi-a placut in schimb, desi am inteles care e menirea cinematografica a acelor povestiri particulare ce surprind dramele fiecarui soldat in parte, faptul ca se compara drama unui inregimentat la oaste cu cea a executiei unor civili, femei, batrani, copii. E adevarat ca lungmetrajul are doua parti distincte si ca porneste practic de la acest sindrom post-traumatic resimtit de orice participant la un razboi. Dar toate aceste emotionante povesti de supravietuire, reale si impresionante totodata, puteau face obiectul unui film de sine statator si sa nu se amestece in prezentarea carnagiului care a avut loc. E filmul lor, al inocentilor, nu trebuia sa intervina altcineva. Introduse aici, episoadele traumelor soldatilor par un fel de scuza a tot ce s-a intamplat. Insa intre un soldat si un civil nu se poate pune semnul egalitatii, oricat de bulversanta ar fi povestea celui dintai.
Apar si glumele de pe front, pe care camarazii de arme le fac intre. Ele sunt amuzante doar pentru cei ce au trait toate acele evenimente ingrozitoare. Oricat de nefiresti si de nepotrivite ni s-ar parea noua, celor de acasa, pe forunt poantele au un cu totul alt inteles. Acolo anecdotele chiar s-au intamplat si astfel macabrul situatiei este unul despre care soldatii sunt obligati sa rada pentru a-l face suportabil; un fel de refulare. Un exemplu e cel legat de atentatele cu masina capcana, care se folosesc si in ziua de azi pentru ca "s-au extins rapid, suferin o explozie de popularitate". Nu e nimic amuzant in ceva atat de sinistru, dar pentru cei ce au trait imensul stres al unui teatru de operatiuni, semnificatia celor spuse are o aplicatie imediata si reala.
Capitolul "mi-a mai placut" poate include si grafica intregii pelicule. Desenata natural si simplu atunci cand relateaza evenimente din prezent, imaginea se schimba imediat ce se descriu episoade petrecute pe front. La fel se intampla si atunci cand visele si elementele simbol, nereale dar cu semnificatii psihice adanci pentru tot ce s-a intamplat, se vor reprezentate grafic. De la grisaille la cirage nu e decat o perdea ce desparte fapta de vinovatie.
Concluzie: O realizare discutabila, buna din punctul de vedere al unei animatii, tendentios scuzabila atunci cand se vrea sa se gaseasca justificari si explicatii pentru ceea ce s-a intamplat cu adevarat in acele lagare de refugiati palestinieni. Nu exagereaza traumele pe care participarea la un razboi ti le graveaza in creier asa cum o face un Apocalypse Now, de exemplu, dar nici nu impresioneaza prin obiectivitate. Nota 7,14! Oricum, e mai mult decat un desen animat, asta e clar.
Ps. Cea mai sincera afirmatie, desi nu are legatura cu cazul investigat al crimelor celor nevinovati, e cea a soldatului abandonat de camarazi. El conchide episodul sau tragand o concluzie profund umana, plina de regrete dar corecta: "Ma simteam vinovat pentru ca nu am fost eu cel care aduce armele si-i salveaza pe toti. Eu nu sunt asa. Nu pot fi." Acest sentiment de culpabilitate pornit din intreaga fiinta, ar fi salvat intregul proiect daca ar fi fost extins in tot scenariul.
Stephen2D
pe 01 Martie 2016 15:28
bovoro
pe 18 Noiembrie 2009 19:42
Desi e animatie, nu e nimic de ras in filmul asta, ba, mai mult, pe alocuri e chiar de plans. M-a impresionat mult filmul. Personajul principal este un soldat israelian care traieste, la o varsta frageda, toate ororile razboiului din Liban din anii 80. Amintirile reprimate, aproape, in subconstient renasc in urma discutiilor pe care le poarta cu fostii camarazi la 20 de ani de la terminarea razboiului. Un film care te pune pe ganduri.
Mi-a placut mult modul cum se justifica conceperea ideii de desen a unui astfel de material, jumatate documentar, jumatate feauture animation. Rugamintea olandezului, fost camarad cu Folman de a-l desena si a nu-l filma in timpul interviului este cea care a decis modul in care vor fi exprimate toate aceste relatari: extrase de pe front, reconstructii ale faptelor asa cum provin ele din amintirile fiecarui intervievat, discutii intre fosti camarazi.
Nu mi-a placut in schimb, desi am inteles care e menirea cinematografica a acelor povestiri particulare ce surprind dramele fiecarui soldat in parte, faptul ca se compara drama unui inregimentat la oaste cu cea a executiei unor civili, femei, batrani, copii. E adevarat ca lungmetrajul are doua parti distincte si ca porneste practic de la acest sindrom post-traumatic resimtit de orice participant la un razboi. Dar toate aceste emotionante povesti de supravietuire, reale si impresionante totodata, puteau face obiectul unui film de sine statator si sa nu se amestece in prezentarea carnagiului care a avut loc. E filmul lor, al inocentilor, nu trebuia sa intervina altcineva. Introduse aici, episoadele traumelor soldatilor par un fel de scuza a tot ce s-a intamplat. Insa intre un soldat si un civil nu se poate pune semnul egalitatii, oricat de bulversanta ar fi povestea celui dintai.
Apar si glumele de pe front, pe care camarazii de arme le fac intre. Ele sunt amuzante doar pentru cei ce au trait toate acele evenimente ingrozitoare. Oricat de nefiresti si de nepotrivite ni s-ar parea noua, celor de acasa, pe forunt poantele au un cu totul alt inteles. Acolo anecdotele chiar s-au intamplat si astfel macabrul situatiei este unul despre care soldatii sunt obligati sa rada pentru a-l face suportabil; un fel de refulare. Un exemplu e cel legat de atentatele cu masina capcana, care se folosesc si in ziua de azi pentru ca "s-au extins rapid, suferin o explozie de popularitate". Nu e nimic amuzant in ceva atat de sinistru, dar pentru cei ce au trait imensul stres al unui teatru de operatiuni, semnificatia celor spuse are o aplicatie imediata si reala.
Capitolul "mi-a mai placut" poate include si grafica intregii pelicule. Desenata natural si simplu atunci cand relateaza evenimente din prezent, imaginea se schimba imediat ce se descriu episoade petrecute pe front. La fel se intampla si atunci cand visele si elementele simbol, nereale dar cu semnificatii psihice adanci pentru tot ce s-a intamplat, se vor reprezentate grafic. De la grisaille la cirage nu e decat o perdea ce desparte fapta de vinovatie.
Concluzie: O realizare discutabila, buna din punctul de vedere al unei animatii, tendentios scuzabila atunci cand se vrea sa se gaseasca justificari si explicatii pentru ceea ce s-a intamplat cu adevarat in acele lagare de refugiati palestinieni. Nu exagereaza traumele pe care participarea la un razboi ti le graveaza in creier asa cum o face un Apocalypse Now, de exemplu, dar nici nu impresioneaza prin obiectivitate. Nota 7,14! Oricum, e mai mult decat un desen animat, asta e clar.
Ps. Cea mai sincera afirmatie, desi nu are legatura cu cazul investigat al crimelor celor nevinovati, e cea a soldatului abandonat de camarazi. El conchide episodul sau tragand o concluzie profund umana, plina de regrete dar corecta: "Ma simteam vinovat pentru ca nu am fost eu cel care aduce armele si-i salveaza pe toti. Eu nu sunt asa. Nu pot fi." Acest sentiment de culpabilitate pornit din intreaga fiinta, ar fi salvat intregul proiect daca ar fi fost extins in tot scenariul.