Un film destull de bun daca aveti dispozitia necesara si rabdare sa il intelegeti.
alali
pe 29 Iulie 2015 02:53
Iata-ne in fata unei noi trilogii, de data aceasta una propusa de Kaurismäki si intitulata sugestiv: Trilogia Proletarului.
Pentru a intelege felul in care aceasta prima parte a fost creata si influentele ce au modelat-o in forma pe care o regasim astazi, trebuie sa aducem in discutie si numele regizorului american Jim Jarmusch, ( Ghost Dog: The Way of the Samurai (1999) si Broken Flowers (2005) ). Fiind un mare admirator a lui Kaurismaki, Jarmusch i-a dedicat chiar si un film ca omagiu: Night on Earth (1991).
Surpriza e data insa de faptul ca desi nicaieri Kaurismaki nu marturiseste ca simpatia ar fi reciproca, filmul Shadows in Paradise (1986) este fara doar si poate o repunere in scena a celebrului Stranger Than Paradise (1984) a lui Jarmusch, dar intr-o maniera proprie, finlandeza daca pot sa spun asa. Pe langa similitudinea titlurilor, asemanare foarte usor de prins, filmele descriu practic acelasi tip de atmosfera. Un ambient care nu necesita, cel putin in unele scene, dialoguri, totul fiind astfel asezat din punct de vedere regizoral, incat lucrurile se subinteleg. Privitorul va intui semnificatia unui comportament, a unui gest, a unei grimase, ba chiar a intregii scene si a decorului, fara ca sa aiba nevoie de precizari si vorbe suplimentare. Mai multe similitudini, gasim daca e sa analizam locatia paradisului despre care se vorbeste in titlu. Localizarea lui este aceeasi si intr-unul si in celalat film, Florida. Daca protagonistii din Umbre in Paradis nu ajung niciodata la destinatie ci doar viseaza sa o faca, (apare chiar si acea remarca: "acolo nu a gasit decat finlandezi si Donald Ducks" - personajul animat fiind foarte popular si indragit in Scandinavia) , in filmul american Florida este capatul calatoriei, locul unde protagonistii isi traiesc visul cu ochii. Acolo, si pentru cei ce doar viseaza dar si pentru cei ce sunt fizic prezeni, totul pare ca se va rezolva cumva, intr-un fel anume.
Dar revenind strict la filmul lui Kaurismaki, si analizand modul in care sunt personificate personaje, intelegem ca ele sunt intr-o aparenta glaciatiune, au nevoie de stimuli externi pentru a se reanima. Nimic mai neobisnuit pentru creatiile acestui regizor nordic. Unicitatea cestui film consta in modul prin care, dupa ce primesc acel impuls necesar, aceste personaje se dovedesc capabile de emotii ce cu greu le poti surprinde in imaginii si cu atat mai greu puteai sa le fi intuit.
Filmul, putem spune ca este o explozie de dragoste si pasiune, sentimente ce se transmit mai sincer si mai curat decat in multe alte povesti ce se vor a fi exponente ale genului romance. Totul este aici direct si lipsit de inflorituri, lipsind chiar si declaratiile obisnuite si toata acea banalitate omniprezenta in povestile siropoase.
In fond aceasta spontaneitate este chiar licarul acela distinctiv pe care pelicula de fata il ofera, ca pe o perla rara, celui ce are rabdare sa caute si sa analizeze atent toate aceste cochilii reprezentate de personajele acestei povesti, invelis ce la un moment dat se va deschide sub ochii privitorului si sub atenta focalizare a camerei de filmat a lui Kaurismaki.
Actorii sunt parca predestinati pentru o astfel de idila. Restul cast-ului este astfel croit incat sa concure la un astfel de deznodamant. Vremea, decorul, totul este complicele acestui final atat de emotionant.
Despre coloana sonora; ea este prezenta doar acolo unde isi face loc fizic in scenariu. Adica in afara genericului de inceput si cel de sfarsit, elemente muzicale mai apar doar cand apare si sursa muzicii in scena; trupa din restaurant, muzica din discoteca sau radioul. In rest, totul este liniste sau zgomot de fond. Nimic retusat sau adaugat artificial. Un alt element specific al filmelor regizate de Kaurismaki si care le confera acestora o incarcatura specifica.
Concluzie: Nu ai cum sa nu iubesti acest film, chiar daca nu il poti pune intr-un top al favoritelor. Dar naivitatea de care dau dovada protagonistii, sinceritatea cu care construiesc relatiile dintre ei, dialogurile simple si directe, atat de limitate incat devin ilare, nu are cum sa nu te cucereasca. Totul este atat de elementar si de primitiv in unele privinte, aidoma comportamentului unui muncitor al celor mai umile meserii. Un 7,19 din partea mea.
cosmin742000
pe 29 Noiembrie 2013 11:27
Un film finlandez foarte bun despre o iubire intre o casierita si un gunoier.Personajele sunt jucate cu aceeasi mimica, indiferent de starea intrioara pe care o au..Filmul e de o simplitate dezarmanta , insa de data asta ce e simplu e si foarte bun
margott
pe 06 Februarie 2013 22:44
Varjoja Paratiisissa sau Umbre in Paradis e in esenta o poveste de iubire. Doi oameni care se intalnesc in circumstante obisnuite incep o poveste de dragoste. Ea nu prea e convinsa ca el e ceea ce isi doreste. El, in schimb, nostim in simplitatea lui, nu stie sa curteze sau sa se imbrace elegant. Nu stie decat sa iubeasca, in felul lui simplu (cum ar putea sa iubeasca altfel un gunoier ?), dar stie sa iubeasca neconditionat si mai ales patimas. Finalul e usor de intuit, si desi filmul ar parea la prima vedere o drama, multe din gesturile protagonistilor constituie o sursa delicioasa de umor.
Pentru a intelege felul in care aceasta prima parte a fost creata si influentele ce au modelat-o in forma pe care o regasim astazi, trebuie sa aducem in discutie si numele regizorului american Jim Jarmusch, ( Ghost Dog: The Way of the Samurai (1999) si Broken Flowers (2005) ). Fiind un mare admirator a lui Kaurismaki, Jarmusch i-a dedicat chiar si un film ca omagiu: Night on Earth (1991).
Surpriza e data insa de faptul ca desi nicaieri Kaurismaki nu marturiseste ca simpatia ar fi reciproca, filmul Shadows in Paradise (1986) este fara doar si poate o repunere in scena a celebrului Stranger Than Paradise (1984) a lui Jarmusch, dar intr-o maniera proprie, finlandeza daca pot sa spun asa. Pe langa similitudinea titlurilor, asemanare foarte usor de prins, filmele descriu practic acelasi tip de atmosfera. Un ambient care nu necesita, cel putin in unele scene, dialoguri, totul fiind astfel asezat din punct de vedere regizoral, incat lucrurile se subinteleg. Privitorul va intui semnificatia unui comportament, a unui gest, a unei grimase, ba chiar a intregii scene si a decorului, fara ca sa aiba nevoie de precizari si vorbe suplimentare. Mai multe similitudini, gasim daca e sa analizam locatia paradisului despre care se vorbeste in titlu. Localizarea lui este aceeasi si intr-unul si in celalat film, Florida. Daca protagonistii din Umbre in Paradis nu ajung niciodata la destinatie ci doar viseaza sa o faca, (apare chiar si acea remarca: "acolo nu a gasit decat finlandezi si Donald Ducks" - personajul animat fiind foarte popular si indragit in Scandinavia) , in filmul american Florida este capatul calatoriei, locul unde protagonistii isi traiesc visul cu ochii. Acolo, si pentru cei ce doar viseaza dar si pentru cei ce sunt fizic prezeni, totul pare ca se va rezolva cumva, intr-un fel anume.
Dar revenind strict la filmul lui Kaurismaki, si analizand modul in care sunt personificate personaje, intelegem ca ele sunt intr-o aparenta glaciatiune, au nevoie de stimuli externi pentru a se reanima. Nimic mai neobisnuit pentru creatiile acestui regizor nordic. Unicitatea cestui film consta in modul prin care, dupa ce primesc acel impuls necesar, aceste personaje se dovedesc capabile de emotii ce cu greu le poti surprinde in imaginii si cu atat mai greu puteai sa le fi intuit.
Filmul, putem spune ca este o explozie de dragoste si pasiune, sentimente ce se transmit mai sincer si mai curat decat in multe alte povesti ce se vor a fi exponente ale genului romance. Totul este aici direct si lipsit de inflorituri, lipsind chiar si declaratiile obisnuite si toata acea banalitate omniprezenta in povestile siropoase.
In fond aceasta spontaneitate este chiar licarul acela distinctiv pe care pelicula de fata il ofera, ca pe o perla rara, celui ce are rabdare sa caute si sa analizeze atent toate aceste cochilii reprezentate de personajele acestei povesti, invelis ce la un moment dat se va deschide sub ochii privitorului si sub atenta focalizare a camerei de filmat a lui Kaurismaki.
Actorii sunt parca predestinati pentru o astfel de idila. Restul cast-ului este astfel croit incat sa concure la un astfel de deznodamant. Vremea, decorul, totul este complicele acestui final atat de emotionant.
Despre coloana sonora; ea este prezenta doar acolo unde isi face loc fizic in scenariu. Adica in afara genericului de inceput si cel de sfarsit, elemente muzicale mai apar doar cand apare si sursa muzicii in scena; trupa din restaurant, muzica din discoteca sau radioul. In rest, totul este liniste sau zgomot de fond. Nimic retusat sau adaugat artificial. Un alt element specific al filmelor regizate de Kaurismaki si care le confera acestora o incarcatura specifica.
Concluzie: Nu ai cum sa nu iubesti acest film, chiar daca nu il poti pune intr-un top al favoritelor. Dar naivitatea de care dau dovada protagonistii, sinceritatea cu care construiesc relatiile dintre ei, dialogurile simple si directe, atat de limitate incat devin ilare, nu are cum sa nu te cucereasca. Totul este atat de elementar si de primitiv in unele privinte, aidoma comportamentului unui muncitor al celor mai umile meserii. Un 7,19 din partea mea.