Părerea criticului
A treia parte a seriei Venom introduce un nou zeu care ar putea să distrugă omenirea.
Dacă primul Venom a fost o surpriză plăcută, iar sequel-ul Venom: Let There Be Carnage mai degrabă un film dispensabil, The Last Dance continuă franciza Sony Pictures a universului Spider-Man și încheie (pentru moment) povestea jurnalistului Eddie Brock într-un mod captivant, dar mai degrabă previzibil, neaducând acea doză de originalitate necesară unui sequel de succes. Oare genul de filme cu supereroi (și implicit anti-eroi) a ajuns la saturație?
Venom: The Last Dance începe cu o introducere succintă a lui Knull, un zeu al întunericului, care își trimite monștrii loiali să vâneze un codex, un fel de cheie care îl poate elibera din planeta închisoare în care se află. Scopul lui? Să distrugă omenirea. Desigur, singurii care au acest codex sunt Eddie Brock (Tom Hardy) și Venom, așa că nu trece mult până când creaturile monstruoase aparent indestructibile ajung să-i vâneze pe cei doi. Dacă aceștia se trezesc inițial în Mexic unde creează haos în barul unui localnic, Brock și Venom ajung rapid înapoi în America. Acolo, ei se întâlnesc cu o familie de hipioți în căutare de extratereștri (tatăl fiind interpretat de Rhys Ifans), cu Strickland, un militar care îl vânează pe Venom (Chiwetel Ejiofor) și cu Dr. Teddy Paine (Juno Temple), un om de știință care conduce laboratorul secret de sub Area 51, unde sunt analizați simbioții. Astfel, Eddie și Venom se trezesc urmăriți atât de autorități, cât și de monștrii lui Knull, iar acțiunea este pusă în mișcare într-un mod pur Marvel.
Kelly Marcel, care a co-scris prima parte și a scris-o integral pe a doua, își face debutul regizoral cu The Last Dance, reușind să gestioneze cu abilitate secvențele de acțiune și realizând numeroase momente cu adevărat captivante și pline de divertisment. Nu lipsește nici modul preferat de operare al lui Venom, care își decapitează adversarii cu poftă. Cum Brock și Venom se află un timp îndelungat pe drumuri, regizoarea își concentrează atenția pe relația dintre cei doi, pe cât de solidă, pe atât de tensionată din cauza celor care îi vânează.
Tom Hardy își reia rolul cu multă măiestrie și reprezintă unul dintre punctele forte ale filmului, reușind să transmită o gamă largă de emoții și multă carismă, atât ca Eddie Brock, cât și ca vocea lui Venom. Cu toate acestea, scenariul este împânzit de clișee și nici măcar interpretarea actorului nu le poate ocoli. Deși momentele nostalgice plusate de melodii celebre precum Space Oddity de David Bowie și Wild World de Cat Stevens își ating ținta, deseori glumele spuse sunt așa și-așa, iar secvențele comice nu sunt prea inspirate. Până la urmă de câte ori poți relua aceeași situație absurdă și a o face în continuare amuzantă? Mă refer aici la momentele de confuzie în care Brock îi răspunde lui Venom, iar celelalte personaje, care nu îl pot auzi pe simbiot, au senzația că Brock vorbește cu ei într-un mod ciudat, replicându-i în consecință.
În ciuda secvențelor intense de acțiune și a momentelor reușite dintre Brock și Venom - de care fanii cel mai probabil se vor bucura din plin - a treia parte a francizei este parcă la fel de dispensabilă ca și cea de-a doua. Pe scurt, un alt răufăcător malefic apare de nicăieri (care este mai bătrân decât însuși universul protagonistului) și amenință să distrugă întreaga lume, dar numai eroul poveștii (și simbiotul lui loial) îl poate opri; ceea ce pare deja că reprezintă aceeași formulă ultra-utilizată a filmelor Marvel.
În cadrul unui gen de filme din ce în ce mai saturat care riscă deja să-și alieneze fanii prin anunțarea a noi și noi sequel-uri/spin-off-uri din multiversuri în plină expansiune (care dau senzația că sunt realizate numai pentru beneficiul financiar al conglomeratelor media), este nevoie de o doză de originalitate, iar The Last Dance nu o atinge. În afară de continuarea tonului silly (ridicol) și a poveștii lui Brock și Venom, parcă vedem același gen de lupte menite să crească adrenalina, urmate apoi de același tip de secvențe de respiro cu un umor discutabil. Finalul, în mare parte previzibil, încheie narațiunea într-o notă interesantă și emoționantă, dar un scurt clip de după generic amenință să submineze concluzia narațiunii celor doi protagoniști - iar povestea pare că poate să meargă la nesfârșit, exact ce își doresc directorii studiourilor Sony.
Dacă primul Venom a fost o surpriză plăcută, iar sequel-ul Venom: Let There Be Carnage mai degrabă un film dispensabil, The Last Dance continuă franciza Sony Pictures a universului Spider-Man și încheie (pentru moment) povestea jurnalistului Eddie Brock într-un mod captivant, dar mai degrabă previzibil, neaducând acea doză de originalitate necesară unui sequel de succes. Oare genul de filme cu supereroi (și implicit anti-eroi) a ajuns la saturație?
Venom: The Last Dance începe cu o introducere succintă a lui Knull, un zeu al întunericului, care își trimite monștrii loiali să vâneze un codex, un fel de cheie care îl poate elibera din planeta închisoare în care se află. Scopul lui? Să distrugă omenirea. Desigur, singurii care au acest codex sunt Eddie Brock (Tom Hardy) și Venom, așa că nu trece mult până când creaturile monstruoase aparent indestructibile ajung să-i vâneze pe cei doi. Dacă aceștia se trezesc inițial în Mexic unde creează haos în barul unui localnic, Brock și Venom ajung rapid înapoi în America. Acolo, ei se întâlnesc cu o familie de hipioți în căutare de extratereștri (tatăl fiind interpretat de Rhys Ifans), cu Strickland, un militar care îl vânează pe Venom (Chiwetel Ejiofor) și cu Dr. Teddy Paine (Juno Temple), un om de știință care conduce laboratorul secret de sub Area 51, unde sunt analizați simbioții. Astfel, Eddie și Venom se trezesc urmăriți atât de autorități, cât și de monștrii lui Knull, iar acțiunea este pusă în mișcare într-un mod pur Marvel.
Kelly Marcel, care a co-scris prima parte și a scris-o integral pe a doua, își face debutul regizoral cu The Last Dance, reușind să gestioneze cu abilitate secvențele de acțiune și realizând numeroase momente cu adevărat captivante și pline de divertisment. Nu lipsește nici modul preferat de operare al lui Venom, care își decapitează adversarii cu poftă. Cum Brock și Venom se află un timp îndelungat pe drumuri, regizoarea își concentrează atenția pe relația dintre cei doi, pe cât de solidă, pe atât de tensionată din cauza celor care îi vânează.
Tom Hardy își reia rolul cu multă măiestrie și reprezintă unul dintre punctele forte ale filmului, reușind să transmită o gamă largă de emoții și multă carismă, atât ca Eddie Brock, cât și ca vocea lui Venom. Cu toate acestea, scenariul este împânzit de clișee și nici măcar interpretarea actorului nu le poate ocoli. Deși momentele nostalgice plusate de melodii celebre precum Space Oddity de David Bowie și Wild World de Cat Stevens își ating ținta, deseori glumele spuse sunt așa și-așa, iar secvențele comice nu sunt prea inspirate. Până la urmă de câte ori poți relua aceeași situație absurdă și a o face în continuare amuzantă? Mă refer aici la momentele de confuzie în care Brock îi răspunde lui Venom, iar celelalte personaje, care nu îl pot auzi pe simbiot, au senzația că Brock vorbește cu ei într-un mod ciudat, replicându-i în consecință.
În ciuda secvențelor intense de acțiune și a momentelor reușite dintre Brock și Venom - de care fanii cel mai probabil se vor bucura din plin - a treia parte a francizei este parcă la fel de dispensabilă ca și cea de-a doua. Pe scurt, un alt răufăcător malefic apare de nicăieri (care este mai bătrân decât însuși universul protagonistului) și amenință să distrugă întreaga lume, dar numai eroul poveștii (și simbiotul lui loial) îl poate opri; ceea ce pare deja că reprezintă aceeași formulă ultra-utilizată a filmelor Marvel.
În cadrul unui gen de filme din ce în ce mai saturat care riscă deja să-și alieneze fanii prin anunțarea a noi și noi sequel-uri/spin-off-uri din multiversuri în plină expansiune (care dau senzația că sunt realizate numai pentru beneficiul financiar al conglomeratelor media), este nevoie de o doză de originalitate, iar The Last Dance nu o atinge. În afară de continuarea tonului silly (ridicol) și a poveștii lui Brock și Venom, parcă vedem același gen de lupte menite să crească adrenalina, urmate apoi de același tip de secvențe de respiro cu un umor discutabil. Finalul, în mare parte previzibil, încheie narațiunea într-o notă interesantă și emoționantă, dar un scurt clip de după generic amenință să submineze concluzia narațiunii celor doi protagoniști - iar povestea pare că poate să meargă la nesfârșit, exact ce își doresc directorii studiourilor Sony.
