Părerea criticului
Ultimul film al lui Joachim Trier, pentru care actrița Renate Reinsve a fost premiată anul trecut la Cannes, are ceva de spus despre confuzia generațiilor tinere.
Autoarea și psihoterapeuta Marie-Louise von Franz constată în cartea sa, „Problema puer aeternus”, că din ce în ce mai mulți adulți rămân niște copii eterni. Ne e din ce în ce mai dificil să ne responsabilizăm și să luăm decizii. Preferăm să rămânem captivi în comoditatea unei vieți provizorii, sperând că totul se va rezolva cumva de la sine în viitor. Ne e frică să devenim cineva, ne e frică de permanența sau monotonia unei căi fixe, fără întoarcere. Ca și cum frica de a ne hotărî asupra unei decizii echivalează cu o moarte în timpul vieții.
Astfel trăiește și Julie (Renate Reinsve), o tânără din Oslo care nu reușește să se stabilească nici asupra unei cariere, nici asupra unui partener romantic. Începe să studieze medicina, apoi psihologia, apoi devine pasionată de fotografie, dar tot într-o librărie ajunge să lucreze. Are o relație cu artistul de benzi desenate Aksel (Anders Danielsen Lie), dar se îndrăgostește de un alt bărbat. Poate fiindcă vrea altceva, sau poate doar fiindcă îi e interzis.
Timpul îngheață, iar Julie se folosește de această șansă pentru a fugi din cadrul vieții ei către noua pasiune tocmai întâlnită. Însă în ciuda riscului de a cădea într-un déjà vu melodramatic, Trier mizanscenează și dozează cu multă sensibilitate acest moment de un romantism aproape publicitar. El și vechiul său colaborator, co-scenaristul Eskil Vogt, au creionat o hartă echilibrată a probabilităților pentru această „superpoziție existențială” a protagonistei. Ne e ușor să empatizăm cu ea, fiindcă îi înțelegem defectele și fricile, dar și fiindcă niciuna dintre opțiunile ei nu pare neapărat cea corectă, deci nu știm de la ce se abate. Știm doar că, prin atitudinea ei indecisă, necugetată și ușor nebunească, ajunge să ii rănească pe cei din jur.
Joachim Trier a abordat mai multe tipuri de cinema în timpul carierei sale. A debutat cu „Reprise” (2006), un teenage movie despre doi tineri scriitori aspiranți din Oslo, un film spus într-o manieră cumva stilizată și jucăușă, cu o coloană sonoră care tot cântă și cu un voice over analitic ce sondează mai multe posibile schimbări de macaz în povestea tinerilor, despicându-le destinul în patru. În 2011, Trier a regizat „Oslo, 31 august”, considerat capodopera sa, o dramă realistă și, în comparație cu „Reprise”, cu mult mai minimalistă formal, despre lupta unui tânăr cu adicția și despre tentativele lui sfâșietoare de a reîmbrățișa viața. Ulterior, Trier a debutat și în limba engleză cu „Louder Than Bombs” (2015), o dramă care nu iese neapărat în evidență, dar care afișează o distribuție acaparantă (Isabelle Huppert și Jesse Eisenberg), urmat de „Thelma” (2018), o dramă de liceu deghizată într-un thriller supranatural, cu o adolescentă care dezvoltă puteri telekinetice.
Așadar, „The Worst Person in the World”, care este al cincilea său film, are un soi de eclectism formal. Structurat în doisprezece capitole, plus prologul și epilogul, filmul are un narator obiectiv cumva didactic, care așază la rece traseul acestei fete purtată de vânt.
Joachim Trier nu a mai lucrat cu Jakob Ihre, directorul de imagine care a semnat celelalte filme ale sale, dar și alături de Kasper Tuxen, camera decupează pe peliculă de 35mm cu o ingenuitate emoționantă. Trier păstrează din ritmul alert și visător din „Reprise”, ia ceva și din realismul psihologic din „Oslo...”, care apoi prinde aripi ca în „Thelma”.
Într-o secvență suprarealistă în care Julie îngurgitează niște ciuperci magice (o secvență de trip autorevelator mai bine realizată ca în Midsommar), îi alunecă pământul de sub picioare, toată realitatea își schimbă învelișul sonor, Julie cade dintr-o lume în alta și îmbătrânește, dezvăluind un spațiu interior care o ia complet razna, ca în visele acelea din Sopranos, dar într-o manieră mult mai imprevizibilă. Structura de rom-com dramatic funcționează cu atât mai bine cu cât întreaga formă a filmului se schimbă cu totul, până devine o animație; și cu atât mai mult cu cât toți actorii sunt sclipitori, în frunte cu Renate Reinsve, o actriță debutantă, plină de energie și de o sensibilitate cameleonică, urmată de Anders Danielsen Lie, actorul recurent din filmele lui Trier. Și, ca orice film romantic, e lacrimogen; în adevăratul sens al cuvântului. Fiindcă inspiră o rezonanță profundă în fiecare dintre noi.
Autoarea și psihoterapeuta Marie-Louise von Franz constată în cartea sa, „Problema puer aeternus”, că din ce în ce mai mulți adulți rămân niște copii eterni. Ne e din ce în ce mai dificil să ne responsabilizăm și să luăm decizii. Preferăm să rămânem captivi în comoditatea unei vieți provizorii, sperând că totul se va rezolva cumva de la sine în viitor. Ne e frică să devenim cineva, ne e frică de permanența sau monotonia unei căi fixe, fără întoarcere. Ca și cum frica de a ne hotărî asupra unei decizii echivalează cu o moarte în timpul vieții.
Astfel trăiește și Julie (Renate Reinsve), o tânără din Oslo care nu reușește să se stabilească nici asupra unei cariere, nici asupra unui partener romantic. Începe să studieze medicina, apoi psihologia, apoi devine pasionată de fotografie, dar tot într-o librărie ajunge să lucreze. Are o relație cu artistul de benzi desenate Aksel (Anders Danielsen Lie), dar se îndrăgostește de un alt bărbat. Poate fiindcă vrea altceva, sau poate doar fiindcă îi e interzis.
Timpul îngheață, iar Julie se folosește de această șansă pentru a fugi din cadrul vieții ei către noua pasiune tocmai întâlnită. Însă în ciuda riscului de a cădea într-un déjà vu melodramatic, Trier mizanscenează și dozează cu multă sensibilitate acest moment de un romantism aproape publicitar. El și vechiul său colaborator, co-scenaristul Eskil Vogt, au creionat o hartă echilibrată a probabilităților pentru această „superpoziție existențială” a protagonistei. Ne e ușor să empatizăm cu ea, fiindcă îi înțelegem defectele și fricile, dar și fiindcă niciuna dintre opțiunile ei nu pare neapărat cea corectă, deci nu știm de la ce se abate. Știm doar că, prin atitudinea ei indecisă, necugetată și ușor nebunească, ajunge să ii rănească pe cei din jur.
Joachim Trier a abordat mai multe tipuri de cinema în timpul carierei sale. A debutat cu „Reprise” (2006), un teenage movie despre doi tineri scriitori aspiranți din Oslo, un film spus într-o manieră cumva stilizată și jucăușă, cu o coloană sonoră care tot cântă și cu un voice over analitic ce sondează mai multe posibile schimbări de macaz în povestea tinerilor, despicându-le destinul în patru. În 2011, Trier a regizat „Oslo, 31 august”, considerat capodopera sa, o dramă realistă și, în comparație cu „Reprise”, cu mult mai minimalistă formal, despre lupta unui tânăr cu adicția și despre tentativele lui sfâșietoare de a reîmbrățișa viața. Ulterior, Trier a debutat și în limba engleză cu „Louder Than Bombs” (2015), o dramă care nu iese neapărat în evidență, dar care afișează o distribuție acaparantă (Isabelle Huppert și Jesse Eisenberg), urmat de „Thelma” (2018), o dramă de liceu deghizată într-un thriller supranatural, cu o adolescentă care dezvoltă puteri telekinetice.
Așadar, „The Worst Person in the World”, care este al cincilea său film, are un soi de eclectism formal. Structurat în doisprezece capitole, plus prologul și epilogul, filmul are un narator obiectiv cumva didactic, care așază la rece traseul acestei fete purtată de vânt.
Joachim Trier nu a mai lucrat cu Jakob Ihre, directorul de imagine care a semnat celelalte filme ale sale, dar și alături de Kasper Tuxen, camera decupează pe peliculă de 35mm cu o ingenuitate emoționantă. Trier păstrează din ritmul alert și visător din „Reprise”, ia ceva și din realismul psihologic din „Oslo...”, care apoi prinde aripi ca în „Thelma”.
Într-o secvență suprarealistă în care Julie îngurgitează niște ciuperci magice (o secvență de trip autorevelator mai bine realizată ca în Midsommar), îi alunecă pământul de sub picioare, toată realitatea își schimbă învelișul sonor, Julie cade dintr-o lume în alta și îmbătrânește, dezvăluind un spațiu interior care o ia complet razna, ca în visele acelea din Sopranos, dar într-o manieră mult mai imprevizibilă. Structura de rom-com dramatic funcționează cu atât mai bine cu cât întreaga formă a filmului se schimbă cu totul, până devine o animație; și cu atât mai mult cu cât toți actorii sunt sclipitori, în frunte cu Renate Reinsve, o actriță debutantă, plină de energie și de o sensibilitate cameleonică, urmată de Anders Danielsen Lie, actorul recurent din filmele lui Trier. Și, ca orice film romantic, e lacrimogen; în adevăratul sens al cuvântului. Fiindcă inspiră o rezonanță profundă în fiecare dintre noi.
