"Filmul vorbește și despre imposibilitatea fetelor de a se adapta la societatea în care trăiesc, muzica fiind cea care alină singurătatea. Când ai 12 ani, pare că nimeni nu te înțelege, pare că nimeni nu te iubește, că destinul ți-a hărăzit să fii singur. Chiar prietenii cei mai buni, deși împărtășesc o soartă similară, sunt mai bine plasați decât tine. Li se întâmplă asta și lor, Klarei și lui Bobo, Hedvig intervenind aici ca o forță de echilibru. Filmul nu oferă soluţii, ci oferă compasiune, înţelegere. Prezintă situaţii trăite probabil de mulţi dintre noi, dar pe care ne-a fost teamă să le povestim."
Un film în regia lui Lukas Moodysson, de la care mă văd nevoită să recunosc că aşteptam mai mult, mai bun, mai profund. Dar lăsând preconcepţiile la o parte, te poţi bucura de o sută de minute plăcute, relaxante, în compania unor adolescente în care orice femeie matură îşi poate regăsi - fie şi în cea mai mică măsură - anii pierduţi (Zâmbesc nostalgic, căci mi-am amintit că la vârsta lor eram maestră - ca şi ele - în a-mi aranja singură din foarfecă podoaba capilară. Însă abia acum le dau dreptate părinţilor, profesorilor şi celor care îşi mai permiteau să îmi spună că am o tunsoare ridicolă). Trei „răţuşte urâte” aflate în căutarea propriei identităţi în societatea împotriva căreia trebuie să se revolte mai întâi, pentru a se putea afirma mai apoi. Se revoltă împotriva părinţilor, împotriva şcolii, împotriva sportului, împotriva religiei, chiar... Îşi aleg ca mod de exprimare muzica, iar cum în anii ˈ80 la modă era stilul punk, îşi întemeiază propria formaţie prin care strigă împotriva sistemului...şi pentru pacea mondială, desigur. :)
După cum spuneam la început, filmul nu este o mare realizare cinematografică, însă naturaleţea cu care tinerele îşi interpretează rolurile, plus stilul simplu, lipsit de artificii artistice cu care regizorul reuşeşte să ne introducă în decorul şi epoca în care are loc acţiunea îl fac demn de vizionare, mai ales de către persoanele pe care le leagă anumite amintiri de acea perioadă. Probabil şi adolescenţii vor fi încântaţi să descopere că problemele specifice vârstei sunt aceleaşi, indiferent de timp, spaţiu, modă, cultură etc.
wildinthecountry
pe 23 Martie 2014 07:45
Cu acest film ,regizorul se intoarce la genul care l-a consacrat:filmul cu adolescenti rebeli,razvratiti,marginalizati , care vor sa fie luati in serios de catre ceilalati si sa se afirme intr-un mod sau altul.
Actiunea peliculei (inspirata din romanul Never Goodnight, scris de sotia regizorului) are loc in Stockholm in anul de gratie 1982, cand muzica hard rock era la putere.
Filmul se concentreaza pe prietenia si relatia dintre cele 3 protagoniste: Klara (cea mai razvratita dintre cele 3,energica ,rebela si autoritara), Bobo (cea mai uratica dintre cele 3, inteligenta si nesigura pe sine) si Hedvig (marginalizata la scoala din cauza religiei sale,cea mai talentata din punct de vedere muzical).Klara si Bobo,de 13 ani fiecare,sunt cele mai bune prietene si confidente si putem vedea acest lucru inca de la primele cadre.Ele se hotarasc sa infiinteze o formatie de fete care sa cante muzica punk,gen muzical care reflecta perfect razvratirea lor fata de societate si tot ce le inconjoara.Hedvig este tanara talentata muzical pe care cele 2 o racoleaza si iata..grupul de fete este gata infiintat.De aici porneste distractia si intreaga actiune a filmului....
Un mare plus as da pentru naturalete, cinematografie si vizual (mi-a placut mult secventa cu Bobo pe acoperisul inzapezit al unui bloc)...
Sunt de admirat cele 3 tinere debutante pentru rolurile facute pentru ca nici una nu exagereaza in partitura.De asemenea un mare merit ii aloc regizorului pentru faptul ca le-a gasit pe cele 3,care sunt perfecte pentru fiecare rol.
Per total filmul este dragalash,simpatic,insa daca ar fi sa il compar cu Fuckin Amal din 1998..i-as da nota 7..pentru ca am simtit ca, spre deosebire de cel din 98,filmului ii lipseste ceva..poate caldura ce am simtit-o la Fuckin Amal...
PS: Filmul va rula in cadrul TIFF 2014...pentru cei interesati.
Cititi continuarea aici: http://societatesicultura.ro/2014/06/noi-chiar-suntem-cei-mai-buni-we-are-the-best-tiff/
După cum spuneam la început, filmul nu este o mare realizare cinematografică, însă naturaleţea cu care tinerele îşi interpretează rolurile, plus stilul simplu, lipsit de artificii artistice cu care regizorul reuşeşte să ne introducă în decorul şi epoca în care are loc acţiunea îl fac demn de vizionare, mai ales de către persoanele pe care le leagă anumite amintiri de acea perioadă. Probabil şi adolescenţii vor fi încântaţi să descopere că problemele specifice vârstei sunt aceleaşi, indiferent de timp, spaţiu, modă, cultură etc.
Actiunea peliculei (inspirata din romanul Never Goodnight, scris de sotia regizorului) are loc in Stockholm in anul de gratie 1982, cand muzica hard rock era la putere.
Filmul se concentreaza pe prietenia si relatia dintre cele 3 protagoniste: Klara (cea mai razvratita dintre cele 3,energica ,rebela si autoritara), Bobo (cea mai uratica dintre cele 3, inteligenta si nesigura pe sine) si Hedvig (marginalizata la scoala din cauza religiei sale,cea mai talentata din punct de vedere muzical).Klara si Bobo,de 13 ani fiecare,sunt cele mai bune prietene si confidente si putem vedea acest lucru inca de la primele cadre.Ele se hotarasc sa infiinteze o formatie de fete care sa cante muzica punk,gen muzical care reflecta perfect razvratirea lor fata de societate si tot ce le inconjoara.Hedvig este tanara talentata muzical pe care cele 2 o racoleaza si iata..grupul de fete este gata infiintat.De aici porneste distractia si intreaga actiune a filmului....
Un mare plus as da pentru naturalete, cinematografie si vizual (mi-a placut mult secventa cu Bobo pe acoperisul inzapezit al unui bloc)...
Sunt de admirat cele 3 tinere debutante pentru rolurile facute pentru ca nici una nu exagereaza in partitura.De asemenea un mare merit ii aloc regizorului pentru faptul ca le-a gasit pe cele 3,care sunt perfecte pentru fiecare rol.
Per total filmul este dragalash,simpatic,insa daca ar fi sa il compar cu Fuckin Amal din 1998..i-as da nota 7..pentru ca am simtit ca, spre deosebire de cel din 98,filmului ii lipseste ceva..poate caldura ce am simtit-o la Fuckin Amal...
PS: Filmul va rula in cadrul TIFF 2014...pentru cei interesati.