Viaggio in Italia este și dramă, și povestea unei iubiri care atîrnă de un fir de păr, și este, pentru cine nu se sperie ușor, și comedie. Dar este mai ales o reverență, o declarație de dragoste făcută Italiei, și în primul rînd sudului ei "înapoiat", părții de jos a carîmbului Cizmei. Italia, cu lumina ei care decupează cu precizie orice formă și fiecare contur, dar mai blîndă decît cea a Greciei, cu sunetele ei cînd stridente, cînd melodioase, cu aromele sale pătrunzătoare, cu aglomerația și dezordinea, lenea și catolicismul ei, pare a fi, în viziunea lui Roberto Rossellini, răspunsul salvator (sau unul dintre ele) la alienarea de care suferă omul modern (în special occidentalul postbelic), alienare manifestă în raport cu toate palierele existenței: natură, societate, spiritualitate.
Cuplul de englezi căsătoriți, pe care-l formează Kathy și Alex Joyce (impecabil, nuanțat și emoționant jucați de Ingrid Bergman și George Sanders), și al cărui voiaj italian (mai mult în interes de afaceri) constituie subiectul filmului, este unul aflat într-o criză profundă. Criză a relației, dar și criză personală a fiecăruia. El pare un soi de brută stilată, ce jură fără să clipească pe cultul capitalist al muncii și randamentului, compensat cu distracții ieftine, la marginea infidelității și depravării. Ea (sensibilă la cele spirituale și făcînd o impresie net superioară la început) nici nu muncește, nici nu se distrează, în schimb se complace într-un romantism întîrziat și morbid, recitînd întruna, ca pe o mantră debilă, versurile unui prieten poet, mort de tînăr, din cauza unei boli nenumite: "Temple of the spirit. No longer bodies/ But pure ascetic images".
Încet, după aversiunea și enervările de parcurs, contactul cu un mod de viață străin îi duce pe cei doi, în căutările lor inițial separate și doar la sfîrșit reunite, spre concluzii neașteptate sau așteptate îndelung: Alex realizează că munca nu e singura formă de activitate și că distracția e ipostaza degradată a sărbătorii, iar Kathy începe să nu mai confunde noblețea cu neputința și să abandoneze convingerea că arta trebuie numaidecît să fie descărnată. Odată depășite plictiselile și asimilată esența, Italia se dezvăluie ca loc privilegiat al armoniei, făcînd posibilă împăcarea nu doar a două ființe opuse, bărbatul și femeia, ci și a altor cupluri de ireconciliabile: natura și cultura, teologia și biologia, trecutul și prezentul. Încheierea la care ajunge filmul e una care l-ar fi mulțumit poate și pe Il Poverello: nu-i nici un necaz să fii sărac, cîtă vreme ești sărac și cu duhul, copilăria fiind unica poartă spre fericire.
Iulidesprefilme
pe 25 Iunie 2013 18:52
O nouă experienţă a actriţei Ingrid Bergman dirijată de idolul său (de atunci) Rossellini, în compania unui actor de neuitat, George Sanders.
cosmin742000
pe 20 Septembrie 2012 11:52
Un film pur si simplu excelent ; excelent regizat , excelent jucat , cu un scenariu foarte foarte bun , desigur nu este pt insi ca iiii sau han solo :))
Cuplul de englezi căsătoriți, pe care-l formează Kathy și Alex Joyce (impecabil, nuanțat și emoționant jucați de Ingrid Bergman și George Sanders), și al cărui voiaj italian (mai mult în interes de afaceri) constituie subiectul filmului, este unul aflat într-o criză profundă. Criză a relației, dar și criză personală a fiecăruia. El pare un soi de brută stilată, ce jură fără să clipească pe cultul capitalist al muncii și randamentului, compensat cu distracții ieftine, la marginea infidelității și depravării. Ea (sensibilă la cele spirituale și făcînd o impresie net superioară la început) nici nu muncește, nici nu se distrează, în schimb se complace într-un romantism întîrziat și morbid, recitînd întruna, ca pe o mantră debilă, versurile unui prieten poet, mort de tînăr, din cauza unei boli nenumite: "Temple of the spirit. No longer bodies/ But pure ascetic images".
Încet, după aversiunea și enervările de parcurs, contactul cu un mod de viață străin îi duce pe cei doi, în căutările lor inițial separate și doar la sfîrșit reunite, spre concluzii neașteptate sau așteptate îndelung: Alex realizează că munca nu e singura formă de activitate și că distracția e ipostaza degradată a sărbătorii, iar Kathy începe să nu mai confunde noblețea cu neputința și să abandoneze convingerea că arta trebuie numaidecît să fie descărnată. Odată depășite plictiselile și asimilată esența, Italia se dezvăluie ca loc privilegiat al armoniei, făcînd posibilă împăcarea nu doar a două ființe opuse, bărbatul și femeia, ci și a altor cupluri de ireconciliabile: natura și cultura, teologia și biologia, trecutul și prezentul. Încheierea la care ajunge filmul e una care l-ar fi mulțumit poate și pe Il Poverello: nu-i nici un necaz să fii sărac, cîtă vreme ești sărac și cu duhul, copilăria fiind unica poartă spre fericire.