Părerea criticului
"Viaţa mea sexuală" - Amatorism acceptabil
Un rateu onest, nu o catastrofă
Filmul demarează bine, te prinde - şi, chiar dacă nu peste mult începe lungul şi inexorabilul proces al dezamăgirii (cam ca în "Despre alte mame", deşi la un nivel sensibil mai grav), cel puţin nu te revoltă, nu-ţi smulge urlete, nu te alungă din sală dându-ţi pumni în cap (la fel ca, din păcate, atâtea alte pelicule româneşti din ultima vreme - şi nu neapărat ale aceloraşi producători). Atuul său principal este autorul; din nefericire, tot de la el se trage, cu drepturi depline, şi eşecul.
L-am cunoscut pe Cornel George Popa acum treizeci de ani, când eram în anul I şi l-a adus la mine concitadinul său ieşean Adrian Păduraru, ca să-l îndrum puţin în vederea examenului de admitere la regie. Am început atunci să cunosc un om inteligent, citit şi cu o personalitate extrem de puternică - prea puternică pentru binele lui propriu, cum s-ar spune. Ani de zile a picat la regie nu fiindcă ar fi greşit ceva, ci fiindcă era prea refractar la diversele adaptări de conjunctură necesare unei prezentări pe placul comisiei. (Oricum, în perioada aia a măcar urmat facultatea de construcţii din Iaşi.) A devenit apoi jurnalist la "Opinia studenţească", după revoluţie distingându-se ca specialist în reporteraje de fond cu teme umane problematice (bătrânii din azile, leproşii de la Tichileşti, micile infractoare de la corecţionala de fete din Găeşti - la plecare, a constatat că una dintre ele îi furase din geantă volumul cu poezii de Eminescu) - şi, într-un târziu, abia prin 1993, a intrat la regie. Ţin minte, într-o seară, eram la cinematecă, la "Vertigo", cu Collins - care avea vreo patru-cinci ani şi tocmai se iniţia în Hitchcock. Vine şi Cornel, se aşează lângă noi, conversăm de una, de alta... începe filmul, ne uităm... Noi, Columbenii, îl savuram (juniorul prima oară, eu cam a cincea...) Deodată, cu vreo cinci minute înainte de final, ne trezim cu Cornel că se ridică şi pleacă, şoptindu-ne exasperat: "Nu mai suport... N-are nici o poantă!"
N-am povestit de flori de măr lucrurile astea. Dincolo de incontestabilele sale calităţi, Cornel George Popa e un tip pe cât de special, pe atât de dificil - şi mi-l pot imagina uşor compromiţându-şi un spectacol sau un film pe barba lui, numai fiindcă are o problemă de comunicare (nu c-ar fi avut cu cine, aici), sau pentru că n-a avut pe nimeni să-i spună că mai are mult de învăţat.
Practic, avem de-a face cu un film de autor la puterea a patra: piesa, regia spectacolului (de două ori - şi la Iaşi, şi la Bucureşti!), scenariul şi regia filmului. Şi-acuma, ţineţi-vă bine! Deşi Cornel Popa e om de teatru, cele mai multe dintre calităţile actualei producţii sunt de natură eminamente filmică, pe când majoritatea defectelor (fie mărunte, fie inadmisibile) se revendică de la moştenirea teatrală: textul, lucrul cu actorii, etc.
Principala problemă este absenţa unei poveşti - nu doar în sens epic (n-ar fi fost nimic rău în asta - există destule piese şi filme de analiză, de stare, de atmosferă, de meditaţie, etc.), ci sub orice aspect posibil. Totul constă într-o succesiune de scene disparate din viaţa Dorinei (vânzătoare de nevoie la sex shop-ul "Amsterdam", ca să aibă din ce-şi hrăni copilul al cărui tată e dus la muncă în străinătate şi nu e sigur nici dac-o să se mai întoarcă, nici dacă-i arde de-nsurătoare), prin care se reiterează câteva binecunoscute locuri comune ale României de la începutul anilor '90. "Acţiunea", dacă ar exista, s-ar petrece în zilele noastre - după cum denotă câteva calcule aritmetice elementare: Dorina are vreo douăzeci şi cinci de ani, şi povesteşte că la revoluţie avea cinci. Din acest punct de vedere, deja, atât piesa (scrisă prin 2000), cât şi, mult mai grav, filmul, sunt extrem de datate. Abordează din start o problematică învechită (încă de pe-acum zece ani) şi oricum minoră. Singurul germene conflictual se păstrează la nivelul comentariilor agasante ale unor personaje schematice: Costache (tatăl cu nostalgii comuniste), nişte vecine care şuşotesc "Ştii unde lucrează asta?... La un sex-shop!", şi cam atât. Peste toate astea se mai adaugă un aşa-zis nivel: faptul că Aurelian, patronul, a introdus de curând program de noapte, iar Dorina şi Marcel, bodyguardul, tot comentează la nesfârşit că ce rost are, că noaptea nu se vinde nimic. Contraargumentul? "Dar e primul sex-shop non-stop din România! Stai să vezi numai până se duce vestea!" (Bine că n-au zis: "Dar e primul sex-shop cu numele de nouă litere aflat mai jos de paralela '45!") Până când vine bobârnacul de teatru (că până la "lovitură", mai avem): de fapt, tatăl copilului era chiar Aurelian, şi de-aia le-a băgat tură de noapte, ca s-o poată plăti mai bine pe Dorina care, de orgolioasă ce era, n-ar fi acceptat o mărire de salariu aşa, nitam-nisam (adică, o logică... meserie pe pâine cu Delma-sanviş, tăticu'!).
Şi cam ăsta ar fi tot plotul (nu "plodul", că ăla-i la Dorina acasă, apare şi el în trei secvenţe şi e filmat cum nu se poate mai anost şi lipsit de personalitate - exact ca un obiect).
Pe acest fir epic (vorba vine, "fir"... scamă, acolo), se înşiruiesc multe secvenţe croite după acelaşi calapod: câte un personaj maniacal monologhează necontrolat, iar Dorina îl calmează - aşa se-ntâmplă şi cu Marcel, şi cu Costache, şi cu Gelu (un client), şi cu curtezanul timid (alt client), şi cu Radu Cociş - un personaj scos totalmente din burtă, şi de ce: în piesă, Dorina avea nişte crâmpeie de monolog spre spectatori. Cum în film nu prea ţinea figura, şi nu voia să renunţe la acele solilocvii spanacoide, Cornel a inventat un fost coleg de grădiniţă (şi de generală), care pică din cer şi, recunoscând-o pe Dorina, îi propune să facă un film despre viaţa ei: sub-subplotul e sută la sută gratuit şi nici nu duce nicăieri, dar oferă o scuză pentru ca tânăra să se confeseze în faţa noastră (mă rog... a unei camere video), şi să se tot refere la "chestia cu melcii", un episod misterios şi foarte intim din trecutul ei - probabil lui Cornel îi place Ion Barbu, şi a crezut că într-un film despre sexualitate melcii trebuie să fie un leit-motiv - sau, mă rog, cel mult un leit-pretext; fals: melcii ca simbol al sexualităţii în opera lui Barbu constituie o metaforă atât de criptică, încât dacă vrei să-i reinvesteşti cu aceeaşi semnificaţie, trebuie s-o fundamentezi mult mai solid, n-o poţi lua de gata (v-o spun eu, c-am făcut exact aceeaşi greşeală la un examen de anul întâi, şi nu înţelegeam de ce nu voia comisia să-mi priceapă mesajul; şi ăia erau ditamai profesorii, nu spectatorii de luni după-amiază la Cinema Studio!)
În chip interesant, nici unul dintre personajele de mai sus nu e pierdut chiar din start, ci numai pe parcurs: fiecare este clădit pe câte o mini-premisă validă, dar se pierde imediat în clişeizare şi liniaritate - trăsătură cu atât mai vizibilă, cu cât toţi sunt logoreici. Din acelaşi motiv, fiecare secvenţă conţine câte un grăunte valoric veritabil (un paradox, o doză de umor, o surprizuţă, un dram de absurd), îngropat însă sub balastul verbiajului, al lungimilor şi al cabotinăriilor - pentru că, pe fundalul subţirimii lor umane, istericalele personajelor devin cu atât mai ostentative. A fost pentru prima dată când l-am văzut pe extraordinarul Vali Uritescu jucând prost - ba chiar, incredibil de prost... Deci, se poate! Gabriel Spahiu e bun, dar repetitiv - mereu pe acelaşi registru. Vasile Calofir turuie şi el surprinzător de fals, Avram Iclozan se zbuciumă cu mult peste oferta partiturii, iar Cristina Florea, care vădeşte un talent nativ autentic (e firească, expresivă, puternică) suferă şi ea de pe urma unor îndrumări regisorale vizibil neavenite. Singurii buni sunt cei care, prin natura rolurilor, nu au mult de vorbit: Vlad Zamfirescu (un personaj laconic şi reţinut), Marius Rizea (un timid patologic - şi antologic totodată!), George Alexandru (surprinzător, în contre-emploi-ul unui vagabond beţiv) şi Magda Catone (deloc surprinzătoare, în eternul ei emploi de vecină de bloc). Mai e destul de reuşită şi secvenţa cu mama lui Marcel: adevăr de viaţă remarcabil şi umor autentic - din păcate, şi asta e în sine: pusă doar ca să fie, fără nici o angrenare dramaturgică.
Tot sub aspectul lucrului cu actorii, se mai observă că în majoritatea secvenţelor cu câte două personaje Cornel Popa rămâne complet descoperit: cum spuneam, unul se agită şi Dorina îl pune la punct - lung, lung, şi chiar speculat bizar în cheie plastică: adesea, regisorul compune cadrul în aşa fel încât cei doi să fie înrămaţi net în stânga şi-n dreapta imaginii (cu câte un stâlp sau altă verticală despărţitoare pe mijloc), probabil încercând să evidenţieze separaraea, individualismul, lipsa de comunicare, dar reuşind să obţină doar rigiditate şi plictiseală. În schimb, de cum intervine în mizascenă câte un al treilea personaj, lucrurile de dinamiezează, dobândind atât naturaleţe, cât şi flexibilitate - una dintre secvenţele cele mai reuşite e prima contruntare în trei dintre Dorina, Marcel şi Aurelian - pentru ca în final, când multe persoanje se nimeresc de-a valma în magazin, să iasă un episod în sfârşit fermecător, cu poante şi interacţiuni de-a dreptul savuroase; nici acesta nu rezolvă nimic în planul poveştii, dar măcar oferă un eşantion de comedie adevărată. Din păcate, urmează o succesiune de deznodăminte pe cât de brutale, pe atât de brutal puse: Marcel, beat, îl sugrumă pe unul şi e arestat, Aurelian, obosit, adoarme la volan şi se accidentează, iar Dorina, peste ceva timp, lucrează la o florărie (măcar aici e totul suav - inclusiv curtezanul timid care-i recită catrene tâmpiţele).
Cum spuneam, în chip surprinzător, Cornel George Popa se vădeşte mai abil la regia de film decât la elementele profesionale de bază, moştenite din teatru: pe cât de stângaci şi-a scris piesa şi scenariul, pe cât de nepriceput lucrează cu actorii, pe atât de expresiv şi sigur de sine e în modul de a filma. Cadrele sunt bine compuse, camera însoţeşte adecvat personajele, ba chiar întâlnim şi destule idei novatoare şi incitante - de exemplu, în secvenţa cu interviul de pe alee (nu degeaba reuşeşte să agaţe spectatorul din primele minute).
În schimb, e plină de greşeli surprinzătoare imaginea lui Marius Ivaşcu - în special unsharff-uri ale personajelor din planul secund. Pesemne Cornel Popa, sub imperiul experienţei sale scenice, a pierdut din vedere faptul că obiectivul camerei funcţionează puţin cam altfel decât ochiul spectatorului din fotoliul de orchestră, iar Ivaşcu, ale cărui antecedente profesionale sunt dominate de filme destul de ruşinoase, a filmat cum i-a spus Popa, fără să-i treacă prin minte a-i spune: "Stai, şefu', că dacă-l punem pe Spahiu aici, îmi iese din focus ca la balamuc..."
Nici montajul lui Mădălin Cristescu nu e lipsit de bâlbe - unele chiar grave, mai ales la intrarea personajelor pe uşa magazinului, sau în a doua secvenţă cu curtezanul timid (trecerea la cadrul în care plânge, îngrozitor de agramată) dar, în rest, curge acceptabil.
Prin urmare, chiar dacă nu lasă nimic în urma lui, nici sub aspectul conţinutului, nici în plan profesional sau artistic, "Viaţa mea sexuală" măcar rămâne cu meritul de a oferi patru-cinci zâmbete şi chioteli momentane oneste. Altminteri, însă, dacă autorul său ţine totuşi să-şi mai încerce mâna pe tărâmul filmului, e obligatoriu să înveţe ce înseamnă o poveste, cum se articulează ea într-un scenariu, cum se construiesc elementele componente ale unui film (cadrele, secvenţele, actele), cum se articulează ele în plot-point-uri şi payoff-uri, cum se gestionează distanţa dintre expectativă şi realizare, ce-i aia mizanscenă şi ce vrea ea, cum se lucrează cu actorii, cum se colaborează cu operatorul şi monteurul, cum... of, ce s-o mai lungim - MESERIA, domnule! Inteligenţa, cultura şi talentul nativ sunt condiţii obligatorii, da - dar niciodată suficiente.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
2 mai, 2011, 21:30-23:06
Bucureşti, România
Un rateu onest, nu o catastrofă
Filmul demarează bine, te prinde - şi, chiar dacă nu peste mult începe lungul şi inexorabilul proces al dezamăgirii (cam ca în "Despre alte mame", deşi la un nivel sensibil mai grav), cel puţin nu te revoltă, nu-ţi smulge urlete, nu te alungă din sală dându-ţi pumni în cap (la fel ca, din păcate, atâtea alte pelicule româneşti din ultima vreme - şi nu neapărat ale aceloraşi producători). Atuul său principal este autorul; din nefericire, tot de la el se trage, cu drepturi depline, şi eşecul.
L-am cunoscut pe Cornel George Popa acum treizeci de ani, când eram în anul I şi l-a adus la mine concitadinul său ieşean Adrian Păduraru, ca să-l îndrum puţin în vederea examenului de admitere la regie. Am început atunci să cunosc un om inteligent, citit şi cu o personalitate extrem de puternică - prea puternică pentru binele lui propriu, cum s-ar spune. Ani de zile a picat la regie nu fiindcă ar fi greşit ceva, ci fiindcă era prea refractar la diversele adaptări de conjunctură necesare unei prezentări pe placul comisiei. (Oricum, în perioada aia a măcar urmat facultatea de construcţii din Iaşi.) A devenit apoi jurnalist la "Opinia studenţească", după revoluţie distingându-se ca specialist în reporteraje de fond cu teme umane problematice (bătrânii din azile, leproşii de la Tichileşti, micile infractoare de la corecţionala de fete din Găeşti - la plecare, a constatat că una dintre ele îi furase din geantă volumul cu poezii de Eminescu) - şi, într-un târziu, abia prin 1993, a intrat la regie. Ţin minte, într-o seară, eram la cinematecă, la "Vertigo", cu Collins - care avea vreo patru-cinci ani şi tocmai se iniţia în Hitchcock. Vine şi Cornel, se aşează lângă noi, conversăm de una, de alta... începe filmul, ne uităm... Noi, Columbenii, îl savuram (juniorul prima oară, eu cam a cincea...) Deodată, cu vreo cinci minute înainte de final, ne trezim cu Cornel că se ridică şi pleacă, şoptindu-ne exasperat: "Nu mai suport... N-are nici o poantă!"
N-am povestit de flori de măr lucrurile astea. Dincolo de incontestabilele sale calităţi, Cornel George Popa e un tip pe cât de special, pe atât de dificil - şi mi-l pot imagina uşor compromiţându-şi un spectacol sau un film pe barba lui, numai fiindcă are o problemă de comunicare (nu c-ar fi avut cu cine, aici), sau pentru că n-a avut pe nimeni să-i spună că mai are mult de învăţat.
Practic, avem de-a face cu un film de autor la puterea a patra: piesa, regia spectacolului (de două ori - şi la Iaşi, şi la Bucureşti!), scenariul şi regia filmului. Şi-acuma, ţineţi-vă bine! Deşi Cornel Popa e om de teatru, cele mai multe dintre calităţile actualei producţii sunt de natură eminamente filmică, pe când majoritatea defectelor (fie mărunte, fie inadmisibile) se revendică de la moştenirea teatrală: textul, lucrul cu actorii, etc.
Principala problemă este absenţa unei poveşti - nu doar în sens epic (n-ar fi fost nimic rău în asta - există destule piese şi filme de analiză, de stare, de atmosferă, de meditaţie, etc.), ci sub orice aspect posibil. Totul constă într-o succesiune de scene disparate din viaţa Dorinei (vânzătoare de nevoie la sex shop-ul "Amsterdam", ca să aibă din ce-şi hrăni copilul al cărui tată e dus la muncă în străinătate şi nu e sigur nici dac-o să se mai întoarcă, nici dacă-i arde de-nsurătoare), prin care se reiterează câteva binecunoscute locuri comune ale României de la începutul anilor '90. "Acţiunea", dacă ar exista, s-ar petrece în zilele noastre - după cum denotă câteva calcule aritmetice elementare: Dorina are vreo douăzeci şi cinci de ani, şi povesteşte că la revoluţie avea cinci. Din acest punct de vedere, deja, atât piesa (scrisă prin 2000), cât şi, mult mai grav, filmul, sunt extrem de datate. Abordează din start o problematică învechită (încă de pe-acum zece ani) şi oricum minoră. Singurul germene conflictual se păstrează la nivelul comentariilor agasante ale unor personaje schematice: Costache (tatăl cu nostalgii comuniste), nişte vecine care şuşotesc "Ştii unde lucrează asta?... La un sex-shop!", şi cam atât. Peste toate astea se mai adaugă un aşa-zis nivel: faptul că Aurelian, patronul, a introdus de curând program de noapte, iar Dorina şi Marcel, bodyguardul, tot comentează la nesfârşit că ce rost are, că noaptea nu se vinde nimic. Contraargumentul? "Dar e primul sex-shop non-stop din România! Stai să vezi numai până se duce vestea!" (Bine că n-au zis: "Dar e primul sex-shop cu numele de nouă litere aflat mai jos de paralela '45!") Până când vine bobârnacul de teatru (că până la "lovitură", mai avem): de fapt, tatăl copilului era chiar Aurelian, şi de-aia le-a băgat tură de noapte, ca s-o poată plăti mai bine pe Dorina care, de orgolioasă ce era, n-ar fi acceptat o mărire de salariu aşa, nitam-nisam (adică, o logică... meserie pe pâine cu Delma-sanviş, tăticu'!).
Şi cam ăsta ar fi tot plotul (nu "plodul", că ăla-i la Dorina acasă, apare şi el în trei secvenţe şi e filmat cum nu se poate mai anost şi lipsit de personalitate - exact ca un obiect).
Pe acest fir epic (vorba vine, "fir"... scamă, acolo), se înşiruiesc multe secvenţe croite după acelaşi calapod: câte un personaj maniacal monologhează necontrolat, iar Dorina îl calmează - aşa se-ntâmplă şi cu Marcel, şi cu Costache, şi cu Gelu (un client), şi cu curtezanul timid (alt client), şi cu Radu Cociş - un personaj scos totalmente din burtă, şi de ce: în piesă, Dorina avea nişte crâmpeie de monolog spre spectatori. Cum în film nu prea ţinea figura, şi nu voia să renunţe la acele solilocvii spanacoide, Cornel a inventat un fost coleg de grădiniţă (şi de generală), care pică din cer şi, recunoscând-o pe Dorina, îi propune să facă un film despre viaţa ei: sub-subplotul e sută la sută gratuit şi nici nu duce nicăieri, dar oferă o scuză pentru ca tânăra să se confeseze în faţa noastră (mă rog... a unei camere video), şi să se tot refere la "chestia cu melcii", un episod misterios şi foarte intim din trecutul ei - probabil lui Cornel îi place Ion Barbu, şi a crezut că într-un film despre sexualitate melcii trebuie să fie un leit-motiv - sau, mă rog, cel mult un leit-pretext; fals: melcii ca simbol al sexualităţii în opera lui Barbu constituie o metaforă atât de criptică, încât dacă vrei să-i reinvesteşti cu aceeaşi semnificaţie, trebuie s-o fundamentezi mult mai solid, n-o poţi lua de gata (v-o spun eu, c-am făcut exact aceeaşi greşeală la un examen de anul întâi, şi nu înţelegeam de ce nu voia comisia să-mi priceapă mesajul; şi ăia erau ditamai profesorii, nu spectatorii de luni după-amiază la Cinema Studio!)
În chip interesant, nici unul dintre personajele de mai sus nu e pierdut chiar din start, ci numai pe parcurs: fiecare este clădit pe câte o mini-premisă validă, dar se pierde imediat în clişeizare şi liniaritate - trăsătură cu atât mai vizibilă, cu cât toţi sunt logoreici. Din acelaşi motiv, fiecare secvenţă conţine câte un grăunte valoric veritabil (un paradox, o doză de umor, o surprizuţă, un dram de absurd), îngropat însă sub balastul verbiajului, al lungimilor şi al cabotinăriilor - pentru că, pe fundalul subţirimii lor umane, istericalele personajelor devin cu atât mai ostentative. A fost pentru prima dată când l-am văzut pe extraordinarul Vali Uritescu jucând prost - ba chiar, incredibil de prost... Deci, se poate! Gabriel Spahiu e bun, dar repetitiv - mereu pe acelaşi registru. Vasile Calofir turuie şi el surprinzător de fals, Avram Iclozan se zbuciumă cu mult peste oferta partiturii, iar Cristina Florea, care vădeşte un talent nativ autentic (e firească, expresivă, puternică) suferă şi ea de pe urma unor îndrumări regisorale vizibil neavenite. Singurii buni sunt cei care, prin natura rolurilor, nu au mult de vorbit: Vlad Zamfirescu (un personaj laconic şi reţinut), Marius Rizea (un timid patologic - şi antologic totodată!), George Alexandru (surprinzător, în contre-emploi-ul unui vagabond beţiv) şi Magda Catone (deloc surprinzătoare, în eternul ei emploi de vecină de bloc). Mai e destul de reuşită şi secvenţa cu mama lui Marcel: adevăr de viaţă remarcabil şi umor autentic - din păcate, şi asta e în sine: pusă doar ca să fie, fără nici o angrenare dramaturgică.
Tot sub aspectul lucrului cu actorii, se mai observă că în majoritatea secvenţelor cu câte două personaje Cornel Popa rămâne complet descoperit: cum spuneam, unul se agită şi Dorina îl pune la punct - lung, lung, şi chiar speculat bizar în cheie plastică: adesea, regisorul compune cadrul în aşa fel încât cei doi să fie înrămaţi net în stânga şi-n dreapta imaginii (cu câte un stâlp sau altă verticală despărţitoare pe mijloc), probabil încercând să evidenţieze separaraea, individualismul, lipsa de comunicare, dar reuşind să obţină doar rigiditate şi plictiseală. În schimb, de cum intervine în mizascenă câte un al treilea personaj, lucrurile de dinamiezează, dobândind atât naturaleţe, cât şi flexibilitate - una dintre secvenţele cele mai reuşite e prima contruntare în trei dintre Dorina, Marcel şi Aurelian - pentru ca în final, când multe persoanje se nimeresc de-a valma în magazin, să iasă un episod în sfârşit fermecător, cu poante şi interacţiuni de-a dreptul savuroase; nici acesta nu rezolvă nimic în planul poveştii, dar măcar oferă un eşantion de comedie adevărată. Din păcate, urmează o succesiune de deznodăminte pe cât de brutale, pe atât de brutal puse: Marcel, beat, îl sugrumă pe unul şi e arestat, Aurelian, obosit, adoarme la volan şi se accidentează, iar Dorina, peste ceva timp, lucrează la o florărie (măcar aici e totul suav - inclusiv curtezanul timid care-i recită catrene tâmpiţele).
Cum spuneam, în chip surprinzător, Cornel George Popa se vădeşte mai abil la regia de film decât la elementele profesionale de bază, moştenite din teatru: pe cât de stângaci şi-a scris piesa şi scenariul, pe cât de nepriceput lucrează cu actorii, pe atât de expresiv şi sigur de sine e în modul de a filma. Cadrele sunt bine compuse, camera însoţeşte adecvat personajele, ba chiar întâlnim şi destule idei novatoare şi incitante - de exemplu, în secvenţa cu interviul de pe alee (nu degeaba reuşeşte să agaţe spectatorul din primele minute).
În schimb, e plină de greşeli surprinzătoare imaginea lui Marius Ivaşcu - în special unsharff-uri ale personajelor din planul secund. Pesemne Cornel Popa, sub imperiul experienţei sale scenice, a pierdut din vedere faptul că obiectivul camerei funcţionează puţin cam altfel decât ochiul spectatorului din fotoliul de orchestră, iar Ivaşcu, ale cărui antecedente profesionale sunt dominate de filme destul de ruşinoase, a filmat cum i-a spus Popa, fără să-i treacă prin minte a-i spune: "Stai, şefu', că dacă-l punem pe Spahiu aici, îmi iese din focus ca la balamuc..."
Nici montajul lui Mădălin Cristescu nu e lipsit de bâlbe - unele chiar grave, mai ales la intrarea personajelor pe uşa magazinului, sau în a doua secvenţă cu curtezanul timid (trecerea la cadrul în care plânge, îngrozitor de agramată) dar, în rest, curge acceptabil.
Prin urmare, chiar dacă nu lasă nimic în urma lui, nici sub aspectul conţinutului, nici în plan profesional sau artistic, "Viaţa mea sexuală" măcar rămâne cu meritul de a oferi patru-cinci zâmbete şi chioteli momentane oneste. Altminteri, însă, dacă autorul său ţine totuşi să-şi mai încerce mâna pe tărâmul filmului, e obligatoriu să înveţe ce înseamnă o poveste, cum se articulează ea într-un scenariu, cum se construiesc elementele componente ale unui film (cadrele, secvenţele, actele), cum se articulează ele în plot-point-uri şi payoff-uri, cum se gestionează distanţa dintre expectativă şi realizare, ce-i aia mizanscenă şi ce vrea ea, cum se lucrează cu actorii, cum se colaborează cu operatorul şi monteurul, cum... of, ce s-o mai lungim - MESERIA, domnule! Inteligenţa, cultura şi talentul nativ sunt condiţii obligatorii, da - dar niciodată suficiente.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
2 mai, 2011, 21:30-23:06
Bucureşti, România
