Părerea criticului
Victor Frankenstein, cu James McAvoy și Daniel Radcliffe, se lansează pe 4 decembrie în cinematografele noastre. Filmul mi s-a părut o readucere binevenită în atenție a operei lui Mary Shelley, însă ceea ce iese la final este, de fapt, altceva decât romanul. Dacă în centrul poveștii originale, care promovează prima mare idee SF din istoria genului și care a consacrat numele Frankenstein, se află o dezbatere morală, vedem prea puțin asta în noul film. După cum nu există nicio filiație din „Frankenstein-urile” de pe marele ecran ale începutului de secol, dintre care clasicul cu Boris Karloff, ce pun accentul pe horror și care înțeleg cu succes stilul „gotic” al cărții.
Din 4 decembrie în cinematografe, cu avanpremieră pe 2 decembrie...
În schimb, filmul din 2015 este unul de acțiune al epocii victoriene, mai degrabă în trama lui Sherlock Holmes și al filmelor polițiste despre crimele lui Jack Spintecătorul, cu destule imagini scabroase, plus ceva inspirație din benzile desenate în care eroii sunt cercetători, dar și oameni de acțiune. Dacă imaginea consacrată a lui Frankenstein era de savant nebun, geniu scelerat și în orice caz antierou, de data acesta vedem un chipeș britanic (James McAvoy) al epocii victoriene, prezentat într-o lumină atât de bună încât publicul să piardă orice șansă de a nu se identifica în persoana lui.
Coregrafie de lupte corp la corp, baluri, costumație de epocă, scenografie foarte reușită (mașinile cu aburi sunt prezente, pentru a ne scufunda în lumea sec XIX, cu bărbați cu jobene și rochii somptuoase) fac din Victor Frankenstein un film de epocă și o incursiune minunată în Londra victoriană, aceeași Londra care i-a dat pe Dr. Jekyll și Mr. Hyde.
Cu doi eroi atrăgători, iar unul dintre ei cu siguranță foarte carismatic, la fel de bun luptători pe cât sunt de buni cercetători, Victor Frankenstein lovește tangențial dilemele morale. Singurul personaj stăpânit de așa ceva este fanaticul inspector Turpin (memorabil jucat de Andrew Scott), adevăratul antierou al filmului, prezentat ca fiind drept odios cu toate că este singurul care apără cu adevărat binele public. În realitate e singura voce a rațiunii, într-o lume guvernată de ambiții.
Monstrul, chiar dacă apare la final, nu pretinde să devină el însuși un personaj, precum o făcea de obicei în filmele Frankenstein: nu este acel monstru inteligent și damnat, este cel marginalizat, nu este o „voce” în film, este cel mai nedreptățit personaj dintre toate. Pare doar un pretext. Are o prestație mai subțire decât aceea a majorității roboților din filmele SF, și pare că drama lui nu interesează pe nimeni. Nu se încearcă descoperirea laturii lui umane...
În schimb, apare un alt erou negativ veritabil, Finnegan, maleficul finanțator al experimentelor lui Frankenstein, care visează să conducă lumea prin orice mijloace, un personaj nelipsit din filmele Batman sau din SF-urile plasate în actualitate, transpus de data aceasta într-un bogătaș britanic cinic și lipsit de scrupule (jucat fără cusur de Freddie Fox).
În concluzie, filmul reușește să se strecoare pe lângă un subiect sensibil (omului îi este permis să creeze viață din nimic?), care - deși plasat cu secole în urmă - e prezent și în actualitate (ingineria genetică) și preferă să fie un film de acțiune spumos plasat într-o epocă intrigantă.
Din 4 decembrie în cinematografe, cu avanpremieră pe 2 decembrie...
În schimb, filmul din 2015 este unul de acțiune al epocii victoriene, mai degrabă în trama lui Sherlock Holmes și al filmelor polițiste despre crimele lui Jack Spintecătorul, cu destule imagini scabroase, plus ceva inspirație din benzile desenate în care eroii sunt cercetători, dar și oameni de acțiune. Dacă imaginea consacrată a lui Frankenstein era de savant nebun, geniu scelerat și în orice caz antierou, de data acesta vedem un chipeș britanic (James McAvoy) al epocii victoriene, prezentat într-o lumină atât de bună încât publicul să piardă orice șansă de a nu se identifica în persoana lui.
Coregrafie de lupte corp la corp, baluri, costumație de epocă, scenografie foarte reușită (mașinile cu aburi sunt prezente, pentru a ne scufunda în lumea sec XIX, cu bărbați cu jobene și rochii somptuoase) fac din Victor Frankenstein un film de epocă și o incursiune minunată în Londra victoriană, aceeași Londra care i-a dat pe Dr. Jekyll și Mr. Hyde.
Cu doi eroi atrăgători, iar unul dintre ei cu siguranță foarte carismatic, la fel de bun luptători pe cât sunt de buni cercetători, Victor Frankenstein lovește tangențial dilemele morale. Singurul personaj stăpânit de așa ceva este fanaticul inspector Turpin (memorabil jucat de Andrew Scott), adevăratul antierou al filmului, prezentat ca fiind drept odios cu toate că este singurul care apără cu adevărat binele public. În realitate e singura voce a rațiunii, într-o lume guvernată de ambiții.
Monstrul, chiar dacă apare la final, nu pretinde să devină el însuși un personaj, precum o făcea de obicei în filmele Frankenstein: nu este acel monstru inteligent și damnat, este cel marginalizat, nu este o „voce” în film, este cel mai nedreptățit personaj dintre toate. Pare doar un pretext. Are o prestație mai subțire decât aceea a majorității roboților din filmele SF, și pare că drama lui nu interesează pe nimeni. Nu se încearcă descoperirea laturii lui umane...
În schimb, apare un alt erou negativ veritabil, Finnegan, maleficul finanțator al experimentelor lui Frankenstein, care visează să conducă lumea prin orice mijloace, un personaj nelipsit din filmele Batman sau din SF-urile plasate în actualitate, transpus de data aceasta într-un bogătaș britanic cinic și lipsit de scrupule (jucat fără cusur de Freddie Fox).
În concluzie, filmul reușește să se strecoare pe lângă un subiect sensibil (omului îi este permis să creeze viață din nimic?), care - deși plasat cu secole în urmă - e prezent și în actualitate (ingineria genetică) și preferă să fie un film de acțiune spumos plasat într-o epocă intrigantă.
