Am avut privilegiul sa vizionez acest remarcabil film, un anonim absolut care daca ar fi provenit din Germania de exemplu, cu siguranta ar fi fost un clasic inclus in lista scurta a celor 100 capodopere ce trebuiesc obligatoriu vizionate de catre oricine se autointituleaza cinefil. Depasind cu mult tehnica "film within a film" (film inauntrul unui film), pelicula lui Lorenzo Llobet Gracia este emotie sincera pentru aceasta a doua realitate. Trecand prin toata gama de reactii afective, productia de fata reuseste un lucru aproape imposibil de transpus in practica, ce pana atunci parea definitia a ceva pur teoretic, un adevarat deziderat al breslei si anume: ramanerea neutru fata de evenimente, de combatanti, parti, doctrine si regimuri desi in film vorbesti despre contextul in care se petrece actiunea. Dar si asa, filmul a fost interzis; o decizie nedreapta a unor minti inguste.
Ca paleta de propuneri, proiectul lui Lorenzo Garcia vine cu o serie de secvente remarcabile. Introducerea deriva dintr-o scurta rememorare a clipelor ce au marcat aparitia cinematografiei, crampeie de istorie, placut inserate in cronologia naratiunii noastre. Urmeaza o trecere in revista a revolutiilor ce au marcat acest domeniu-arta, aparitia sunetului fiind unul dintre ele. Episodul este semnificativ in economia intregii constructii pentru ca vine insotit de un scepticism dureros din partea protagonistului ce se grabeste sa blameze aceasta noua inventie tehnica ca fiind distrugatoare si daunatoare pentru ceea ce inseamna "a face film". "Asa poate vom redescoperi teatrul" spune Carlos cu naduf si tristete in glas. Tot sunetul este si cel ce asigura circularitatea constructiei, printr-o descoperire remarcabila si emotionanta venita la final.
Mai e o secventa ce nu are cum sa nu-ti atraga atentia; cea in care eroul naratiunii, realizator de documentare, stiind ca exact in acele momente tara sa trece prin clipe hotaratoare, riscandu-si viata pentru un crez, se duce sa filmeze in timpul unui schimb de focuri din cartierul in care locuia. Gasind o rola de hartie pe o strada pustie, el o impinge cu piciorul pentru ca aceata, derulandu-se la vale sa creeze o scena bizara, unica pentru reportajul sau. E dovada ca oricat ai fi de subiectiv si ai vrea sa surprinzi doar faptele, ceva din personalitatea ta, din fiinta ta si din felul in care simti tu lucrurile, iti va influenta materialul cinematografic sau gazetaresc.
Folosirea umbrelor se face la modul explicit, omagiindu-l pe Eisenstein cu al sau Ivan the Terible. Carlos isi realizeaza criticile pentru publicatiile cu care colabora iar pe perete, se proiecteaza umbra unui zoeotrop, (daedalum cum mai e el cunoscut), acelasi primit cadou de mama sa, insarcinata fiind, jucarie ce cu siguranta i-a marcat copilaria viitorului om de film. Se sugereaza astfel ca personajul inca mai detine acea exaltare pe care a simtit-o pentru prima oara atunci cand a vazut o imagine ce iti crea iluzia ca e vie si ca este in miscare.
Si sunt atatea astfel de momente memorabile stranse in aceasta pelicula incat m-as intinde la nesfarsit amintindu-le pe toate. O singura mentiune mai fac: miscarea camerei care pare premonitorie.
Intr-un anumit moment, fatidic episod din viata protagonistului, cameramanul ajutat si de interpretare, presimte parca momentul tragic, desi nici un alt element constituient al cadrului nu tradeaza si nu lasa sa se intrevada ceea ce se va intampla. E de ajuns un anumit tip de filmare, din fata, cu o miscare curbilinie si presentimentul ti se strecoara in inima ca lama unei baionete folosita intr-un razboi de gherila ce statea sa izbucneasca.
Fiind o constructie inchisa, cum am mai zis, filmul se intoarce la episodul simbolic mentionat de mine chiar la inceput, cel al introducerii sonorului in aceasta lume a imaginii, facand o distinsa paralela intre ceea ce tocmai am vazut si filmul lui Alfred Hitchcock, Rebeca (1940). E momentul in care Carlos simte pe propria piele implementarea noilor inovatii in materie de cinema. Devastat de asemanarea povestii filmului pe care il vizioneaza cu propria sa drama, protagonistul isi da seama ca tot acest efect este amplificat si de sunet, un nou instrument cu care un cineast isi poate exercita puterea sa asupra spectatorului si decide sa realizeze si el un film ce sa utilizeze aceasta noua minunatie.
Am lasat intentionat la final un minus destul de incomod. Tot acel limbaj de lemn, o exprimare de gazeta sateasca sau de almanah prafuit. In special in respectivele narari in off, tonul de stirist inregimentat ca membru de partid este suparator, fals si inexpresiv, anuland astfel emotia cinematografica stransa cu atata migala. Noroc cu frumoasa María Dolores, Ana in film, care curma aceasta politete sacaitoare cu replici reale, usor persiflante, de indragostita autentica.
Concluzie: O drama dulce-amara despre un destin menit sa infaptuiasca lucruri marete dar care nu suporta povara pretului pe care trebuie sa-l plateasca pentru a-si asigura nemurirea. O dragoste surprinsa in toata frumusetea ei, (cei doi actori principali erau si in viata reala proaspat casatoriti), cu scene tandre de iubire genuina. O oda adusa exprimarii cinematografice, un compendiu a ceea ce inseamna filmul si cinemaul. Nota 8,63!
Ca paleta de propuneri, proiectul lui Lorenzo Garcia vine cu o serie de secvente remarcabile. Introducerea deriva dintr-o scurta rememorare a clipelor ce au marcat aparitia cinematografiei, crampeie de istorie, placut inserate in cronologia naratiunii noastre. Urmeaza o trecere in revista a revolutiilor ce au marcat acest domeniu-arta, aparitia sunetului fiind unul dintre ele. Episodul este semnificativ in economia intregii constructii pentru ca vine insotit de un scepticism dureros din partea protagonistului ce se grabeste sa blameze aceasta noua inventie tehnica ca fiind distrugatoare si daunatoare pentru ceea ce inseamna "a face film". "Asa poate vom redescoperi teatrul" spune Carlos cu naduf si tristete in glas. Tot sunetul este si cel ce asigura circularitatea constructiei, printr-o descoperire remarcabila si emotionanta venita la final.
Mai e o secventa ce nu are cum sa nu-ti atraga atentia; cea in care eroul naratiunii, realizator de documentare, stiind ca exact in acele momente tara sa trece prin clipe hotaratoare, riscandu-si viata pentru un crez, se duce sa filmeze in timpul unui schimb de focuri din cartierul in care locuia. Gasind o rola de hartie pe o strada pustie, el o impinge cu piciorul pentru ca aceata, derulandu-se la vale sa creeze o scena bizara, unica pentru reportajul sau. E dovada ca oricat ai fi de subiectiv si ai vrea sa surprinzi doar faptele, ceva din personalitatea ta, din fiinta ta si din felul in care simti tu lucrurile, iti va influenta materialul cinematografic sau gazetaresc.
Folosirea umbrelor se face la modul explicit, omagiindu-l pe Eisenstein cu al sau Ivan the Terible. Carlos isi realizeaza criticile pentru publicatiile cu care colabora iar pe perete, se proiecteaza umbra unui zoeotrop, (daedalum cum mai e el cunoscut), acelasi primit cadou de mama sa, insarcinata fiind, jucarie ce cu siguranta i-a marcat copilaria viitorului om de film. Se sugereaza astfel ca personajul inca mai detine acea exaltare pe care a simtit-o pentru prima oara atunci cand a vazut o imagine ce iti crea iluzia ca e vie si ca este in miscare.
Si sunt atatea astfel de momente memorabile stranse in aceasta pelicula incat m-as intinde la nesfarsit amintindu-le pe toate. O singura mentiune mai fac: miscarea camerei care pare premonitorie.
Intr-un anumit moment, fatidic episod din viata protagonistului, cameramanul ajutat si de interpretare, presimte parca momentul tragic, desi nici un alt element constituient al cadrului nu tradeaza si nu lasa sa se intrevada ceea ce se va intampla. E de ajuns un anumit tip de filmare, din fata, cu o miscare curbilinie si presentimentul ti se strecoara in inima ca lama unei baionete folosita intr-un razboi de gherila ce statea sa izbucneasca.
Fiind o constructie inchisa, cum am mai zis, filmul se intoarce la episodul simbolic mentionat de mine chiar la inceput, cel al introducerii sonorului in aceasta lume a imaginii, facand o distinsa paralela intre ceea ce tocmai am vazut si filmul lui Alfred Hitchcock, Rebeca (1940). E momentul in care Carlos simte pe propria piele implementarea noilor inovatii in materie de cinema. Devastat de asemanarea povestii filmului pe care il vizioneaza cu propria sa drama, protagonistul isi da seama ca tot acest efect este amplificat si de sunet, un nou instrument cu care un cineast isi poate exercita puterea sa asupra spectatorului si decide sa realizeze si el un film ce sa utilizeze aceasta noua minunatie.
Am lasat intentionat la final un minus destul de incomod. Tot acel limbaj de lemn, o exprimare de gazeta sateasca sau de almanah prafuit. In special in respectivele narari in off, tonul de stirist inregimentat ca membru de partid este suparator, fals si inexpresiv, anuland astfel emotia cinematografica stransa cu atata migala. Noroc cu frumoasa María Dolores, Ana in film, care curma aceasta politete sacaitoare cu replici reale, usor persiflante, de indragostita autentica.
Concluzie: O drama dulce-amara despre un destin menit sa infaptuiasca lucruri marete dar care nu suporta povara pretului pe care trebuie sa-l plateasca pentru a-si asigura nemurirea. O dragoste surprinsa in toata frumusetea ei, (cei doi actori principali erau si in viata reala proaspat casatoriti), cu scene tandre de iubire genuina. O oda adusa exprimarii cinematografice, un compendiu a ceea ce inseamna filmul si cinemaul. Nota 8,63!