Părerea criticului
Rareori vezi filme cu o premisă mai simplă şi mai înşelătoare decât Vincent doit mourir/Vincent Must Die/Să moară Vincent!: un cvadragenar supraponderal şi bonom are parte de un şoc când este atacat din senin de un stagiar de la birou. Şi nu atacat oricum, căci individul, aparent victima unui acces de nebunie, pare gata de orice ca să-l ucidă. Şi câteva minute mai târziu un alt coleg îl atacă! Curând devine evident că e de ajuns ca Vincent să-i arunce o privire unui străin şi acela sau aceea va sări să-l omoare...
Desigur, prima reacţie a spectatorului e să se întrebe cum e posibil. Normal că nu e posibil, dar regizorul Stéphan Castang şi scenaristul Mathieu Naert nu au nici cea mai mică intenţie să convingă publicul că filmul lor este în vreun fel verosimil, ci doar să-l provoace cu o întrebare bântuitoare: ce ai face dacă ţi s-ar întâmpla ţie asta? Iar intenţiile lor sunt ajutate foarte mult de faptul că actorul Karim Leklou, interpretul protagonistului, este genul care se pierde în mulţime şi căruia nu i-ai arunca o a doua privire dacă l-ai vedea pe stradă. Nu este nici Van Damme şi nici MacGyver, ci un individ banal care se va descoperi complet depăşit de situaţie.
Un comentariu cu privire la agresivitatea tot mai răspândită din societate (şi mai ales din mediul online), Vincent doir mourir construieşte o întreagă poveste cu iz postapocaliptic în care suntem invitaţi să ne imaginăm cum ar arăta cele mai simple acţiuni şi interacţiuni umane în contextul complet imprevizibil provocat de această premisă. Şi, exact când crezi că ai înţeles (şi acceptat) regulile jocului, Castang îţi trage din nou covorul de sub picioare, arătându-ţi că în lumea sa totul este posibil şi că hazardul poate zgudui din temelii până şi cea mai banală existenţă.
Titlul acestei cronici nu este întâmplâtor, pentru că Vincent doit mourir este şi un film de dragoste. Obligat să se ascundă, eroul o va întâlni pe Margaux (Vimala Pons) şi, după ce îi dovedeşte într-un mod de-a dreptul spectaculos că problema sa este reală şi că lumea chiar vrea să-l ucidă din senin, se lasă pradă atracţiei pentru această femeie frumoasă şi independentă. Dar ce fel de relaţie să fie posibilă când partenera îţi poate sări la gât în orice secundă? Ei bine, Castang are câteva idei foarte bune şi în această privinţă...
În unele scene, Vincent doit mourir aduce a film cu zombi, doar că regizorul tratează şi schimbă premisa atât de inventiv (de exemplu efectul ucigător al interacţiunii este unul limitat de timp), încât filmul său devine unul dintre cele mai demente şi imprevizibile pe care le-ai văzut în ultimii ani. Vincent doit mourir are şi scene de anvergură similare celor din popularul serial The Walking Dead, şi urmăriri, şi lupte pe viaţă şi pe moarte, dar totul privit foarte european şi din prisma unui non-erou, timidul şi neîndemânaticul Vincent, care face tot ce-i stă în putinţă să supravieţuiască în haosul pe care îl provoacă la fiece pas.
Efectul filmului este în egală măsură captivant şi destabilizator, mai ales dacă ai fost recent martorul (sau protagonistul) unei forme de agresivitate. Una dintre cele mai frustrante noi prezenţe în viaţa socială a României este celebrul automat SGR, unde lumea stă la coadă pentru a-şi lua cei 50 de bănuţi pentru fiecare sticlă reciclată. Ei bine, într-o astfel de situaţie, când la coadă erau deja mai multe persoane, o doamnă insista să recicleze o sticlă de vodcă pe care automatul o respinsese de zeci de ori. Mai era puţin şi celelalte persoane i-ar fi sărit la gât, iar în acest context filmul lui Castang comentează inspirat faptul că uneori aşteptările pe care le avem de la ceilalţi (politeţe şi amabilitate, de exemplu) sunt extrem de uşor de înşelat...
Desigur, prima reacţie a spectatorului e să se întrebe cum e posibil. Normal că nu e posibil, dar regizorul Stéphan Castang şi scenaristul Mathieu Naert nu au nici cea mai mică intenţie să convingă publicul că filmul lor este în vreun fel verosimil, ci doar să-l provoace cu o întrebare bântuitoare: ce ai face dacă ţi s-ar întâmpla ţie asta? Iar intenţiile lor sunt ajutate foarte mult de faptul că actorul Karim Leklou, interpretul protagonistului, este genul care se pierde în mulţime şi căruia nu i-ai arunca o a doua privire dacă l-ai vedea pe stradă. Nu este nici Van Damme şi nici MacGyver, ci un individ banal care se va descoperi complet depăşit de situaţie.
Un comentariu cu privire la agresivitatea tot mai răspândită din societate (şi mai ales din mediul online), Vincent doir mourir construieşte o întreagă poveste cu iz postapocaliptic în care suntem invitaţi să ne imaginăm cum ar arăta cele mai simple acţiuni şi interacţiuni umane în contextul complet imprevizibil provocat de această premisă. Şi, exact când crezi că ai înţeles (şi acceptat) regulile jocului, Castang îţi trage din nou covorul de sub picioare, arătându-ţi că în lumea sa totul este posibil şi că hazardul poate zgudui din temelii până şi cea mai banală existenţă.
Titlul acestei cronici nu este întâmplâtor, pentru că Vincent doit mourir este şi un film de dragoste. Obligat să se ascundă, eroul o va întâlni pe Margaux (Vimala Pons) şi, după ce îi dovedeşte într-un mod de-a dreptul spectaculos că problema sa este reală şi că lumea chiar vrea să-l ucidă din senin, se lasă pradă atracţiei pentru această femeie frumoasă şi independentă. Dar ce fel de relaţie să fie posibilă când partenera îţi poate sări la gât în orice secundă? Ei bine, Castang are câteva idei foarte bune şi în această privinţă...
În unele scene, Vincent doit mourir aduce a film cu zombi, doar că regizorul tratează şi schimbă premisa atât de inventiv (de exemplu efectul ucigător al interacţiunii este unul limitat de timp), încât filmul său devine unul dintre cele mai demente şi imprevizibile pe care le-ai văzut în ultimii ani. Vincent doit mourir are şi scene de anvergură similare celor din popularul serial The Walking Dead, şi urmăriri, şi lupte pe viaţă şi pe moarte, dar totul privit foarte european şi din prisma unui non-erou, timidul şi neîndemânaticul Vincent, care face tot ce-i stă în putinţă să supravieţuiască în haosul pe care îl provoacă la fiece pas.
Efectul filmului este în egală măsură captivant şi destabilizator, mai ales dacă ai fost recent martorul (sau protagonistul) unei forme de agresivitate. Una dintre cele mai frustrante noi prezenţe în viaţa socială a României este celebrul automat SGR, unde lumea stă la coadă pentru a-şi lua cei 50 de bănuţi pentru fiecare sticlă reciclată. Ei bine, într-o astfel de situaţie, când la coadă erau deja mai multe persoane, o doamnă insista să recicleze o sticlă de vodcă pe care automatul o respinsese de zeci de ori. Mai era puţin şi celelalte persoane i-ar fi sărit la gât, iar în acest context filmul lui Castang comentează inspirat faptul că uneori aşteptările pe care le avem de la ceilalţi (politeţe şi amabilitate, de exemplu) sunt extrem de uşor de înşelat...
