Viridiana (1961)

O simfonie fabuloasă de imagini simbol montate în cheie sarcastica trecand prin Goya, da Vinci acompaniate de o coloana sonora cu muzica sacra de
Bach, Handel, Mozart despre păcatele și viciile omenești dar și despre fervoarea religioasa si obsesiile amoroase pana la fetisizare. Obligatoriu de revăzut.

cinemagia , va rog dati reluare Am gasit discutii despre acest film pe pag de fb a scriitorului Alex Stefanescu, am citit si comentariile de aici.
Multumesc anticipat -CINEMAGIA!!!

Bunuel este un geniu ! Nu cred ca are un film care sa nu merite 9 sau 10 stele.

Materialismul văzut ca forță împotriva religiei, astfel împiedicând obținerea păcii și a salvării divine. Foarte reușit și ironic, dar și Buñuel prefera luxul și băile americane peste cele autohtone...

O excelentă dramă despre suferinţă, singurătate şi nebunie, dar şi despre răutatea omenească, realizată în mod magistral de Luis Bunuel, care se foloseşte de decoruri întunecate şi de trăiri ale personajelor frizând patologicul pentru a-şi pune în scenă povestea - una neobişnuită şi fascinantă, totodată. Dacă ar trebui să folosesc trei cuvinte pentru a descrie debutul acestei stranii pelicule alb-negru, acestea ar fi: mister, eleganţă, obsesie. În prima parte, Viridiana cade în capcana trăirilor morbide ale unchiului său, deşi iniţial dorise să refuze a-l vizita, ceea ce în traducere ar putea însemna: suntem supuşi legilor implacabile ale vieţii şi ale morţii, indiferent că ne dorim acest lucru sau nu. Sinuciderea unchiului curmă relativ brusc o situaţie tensionată, dar nu simplifică lucrurile, ci dimpotrivă, le complică. În cea de-a doua, deşi refuză să se întoarcă la mănăstire, Viridiana îşi asumă un rol asemănător celui mesianic, de devoţiune şi sacrificiu, oferind cele necesare săracilor, parcă pentru a-şi şterge un păcat (al gestului unchiului) de care totuşi nu era vinovată. Oameni sărmani care, după cum se va vedea, nu erau demni de mila Viridianei, ba chiar vor da la iveală tot ce are mai rău, mai bolnav, mai sordid şi mai grotesc fiinţa umană (temă reluată în zilele noastre şi de Lars von Trier, în Dogville). Finalul pune accentul pe aceste lucruri (culminând cu scena în care fetiţa aruncă în foc cununa cu spini), totuşi cred că ar fi fost mai interesant dacă sfârşitul ar fi păstrat nota gravă şi misterioasă a începutului.

Anterior, Luis Buñuel prezenta în filmul "Nazarín" (1959) o reluare a patimilor lui Iisus într-o versiune modernă, arătând spectatorilor că oamenii nu au înţeles jertfa Mântuitorului şi continuă să săvârşească păcatele predecesorilor. Sacrificiul lui Iisus pentru o lume ingrată pare zadarnic pentru că oamenii nu merită să aibă parte de grația divină.

Conceput în același stil zeflemitor-blasfemiator tipic al lui Buñuel, ”Viridiana” (1961) prezintă aceeași temă a răutății ce zace ascunsă în sufletele oamenilor și care învinge aproape întotdeauna zvâcnirile firave de bunătate. Oamenii nu au înțeles nimic din învățăturile creștine și nu merită tratați cu îngăduință și ajutați, ci dimpotrivă stârpiți ca o întruchipare a răului. Mintea prea îngustă a oamenilor și înclinația lor spre rău se vede pretutindeni în secvențele de egoism, de lăcomie, de desfrâu și de violență la care asistăm zilnic. Nimeni nu-și dorește să se sacrifice, nimeni nu oferă nimic, în schimb toată lumea își dorește să primească mult, tot mai mult.

Luis Buñuel își propune să-și șocheze spectatorii, ironizând și batjocorind tot ce nu merită ironizat și batjocorit din dorința de a arăta că oamenii și-au transformat propria lor viață într-un iad. Batjocorirea picturii ”Cina cea de taină” a lui Leonardo da Vinci, dezmățul bahico-sexual de pe muzica corului ”Hallelujah” din oratoriul ”Messiah” al lui Händel, încercarea de viol și inevitabila crimă ilustrează gradul înalt de decădere spirituală a omenirii. Ca și porcii care se scaldă în mizerie, oamenilor le place să ducă o viață trupească și sufletească murdară. A încerca să fii virtuos într-o astfel de lume te face să fii considerat demodat, ridicol și chiar nebun.

Închei citând o afirmație a monahului-filozof Nicolae Steinhardt: "Viridiana nu arată zădărnicia jertfei Mântuitorului, ci greutatea pe care o întâmpinăm noi, oamenii, de a ne asuma jertfa Sa, nimicnicia noastră când e vorba să pornim pe calea Crucii".

Parca nicicând nu mi s-a părut acest citat mai potrivit unei întâmplări decât celei prezentate în „Viridiana”... Sordidul ei este de altfel expus într-un mod atât de realist şi de lipsit de menajamente, încât aproape că nu am putut aprecia deosebita valoare cinematografică a operei lui Luis Bunuel, prea ocupată fiind să îmi iau angajamentul de a nu încerca să fac bine unor fiinţe aparent neajutorate. În acest film regizorul se întrece pe sine însuşi când prezintă infamia umană, povestea lui constituindu-se într-un argument ce susţine prevalenţa profanului asupra sacrului din fiecare om în parte şi din întreaga lume, de asemenea.

Silvia Pinal arată foarte provocatoare, dar, de asemenea, foarte corecta. În "Virdinana", cineastul spune povestea unei femei pe cale de a trece la mănăstire

un film exceptional,o capodoprta ,pentru cei pasionati de filme ,nu trebuie ratat!

Filmul iti ramine toata viata in memorie, este exceptional.Probabil la data aparitiei a scandalizat destui oameni credinciosi prin finalul sau dramatic-scena violului infaptuit chiar de cei ajutati de Viridiana.

Foarte rar foloseste Bunuel muzica in filmele sale dar atunci cand o face sar scantei. Unele din cele mai dramatice scene din Viridiana sunt accentuate de coloana sonora: aproape-violul Viridianei pe requiemul lui Mozart, "cina cea de taina" pe Hallelujah lui Handel si sfarsitul in care muzica religioasa este inlocuita de un rock'n'roll cat se poate de lumesc.

Un film ce se dezvăluie ca un secret prețios. Viridiana este femeia care știe ce vrea de la viață și este pregătită să înfrunte tot felul de situații, chiar dacă la început stă la adăpost refuzînd contactul cu lumea laică. Printr-o întâmplare ajunge să părăsească mănăstirea. Așa își cunoaște mai bine unchiul, singura rudă în viață. Printr-o altă întâmplare, de data aceasta stranie, își schimbă planurile. Poate este un fel de ispășire, ceea ce mă face să cred că încercarea de a-i ajuta pe cei sărmani trece peste orice urmă de rațiune. Când oferi un sprijin ar trebui să te gândești dacă poți să suporți tot ce implică, nu? Viridiana vede însă problema numai din față. Ca și cum se află în fața unei clădiri cu intrare principală plus ușa din spate dar o ignoră pe ultima. Se gândește că o șansă oferită unui om îl poate transforma. Este o inițiativă pe care rar o mai vezi astăzi, chiar și-n filme. În Nazarin se atinge cota maximă cu acest gen de nebunie sau dăruire. Ce se întâmplă mai departe rămâne să marcheze orice privitor. Oare este rasa umană atât de iresponsabilă pe cum vrea Bunuel să spună? Dacă în El angel exterminador era judecată burghezia, aici ne aflăm la extrema cealaltă și regizorul pare să atribuie un alt gen de cucuie oamenilor. Nimeni nu scapă neatins, pare a fi o concluzie realistă, într-un decor suprarealist. Bunuel are acest mare talent: spune lucrurilor pe nume într-un mod ușor ironic, ușor haios, ușor pesimist. Finalul rămâne în coadă de pește pentru mine. La fel și senzația că omenirea profaneaza idealurile.