Un film extrem de lent și greu de urmărit, care prezintă în secvențe superficialitatea ce marchează viața nobilior nordici. Sunte prezentate teme ale vieții precum boala-moartea, infidelitatea-siunciderea, nefericirea-automutilarea dar și faptul că încă de pe atunci femeile căutau barbatul cu poziție socială, chiar dacă avea cu 30 ani în plus, suferind apoi din lipsa iubirii. Filmul poate fi profund, dar sunt realizări mult mai bune despre aceste situații. Este un film supraevaluat. 6
lili22
pe 25 Martie 2018 14:33
Tulburator acest film al lui Bergman , interpretarea a fost perfecta.Ramai multa vreme cu amintirea acelui rosu aprins pe fundalul caruia se deruleaza toata actiunea.
alali
pe 21 Martie 2018 20:41
In cinemaul modern se foloseste din ce in ce mai abuziv faimosul ecran albastru / verde, pentru a putea adauga ulterior fundalul spectaculos pe care scenele il cer. Tapitarea intregului decor in acest rosu aprins este maniera lui Bergman de a ne lasa noua libertatea adaugarii pe fundalul suprasaturat emotiile resimtite, alaturi, bineinteles, de cele proiecteaza direct de la protagonisti. Tot ce fac si transmit acesti minunati actori in materie de trairi, pare ca prinde contur pe peretii ireal de colorati din spatele lor. Personajele cu ale lor rochii alb-stralucitoare sau in costume sobre cum e cazul barbatilor, precum si toata recuzita, sunt perfect definite pe un astfel de background.
Pe langa acest efect asemanator chrome-key-ului actual, intensitatea culorii rosii are si alte semnificatii mai aproape de ce se intampla, literalmente, pe ecran. Cea mai puternica nuanta din cate exista pentru a impresiona ochiul uman, simbolizeaza in primul rand viata. Rosul sangelui ce ne curge prin vene se poate insa transforma in moarte atunci cand acest lichid vital se varsa in exces cum e cazul tuturor cadrele acestui film, saturate pana la refuz de aceasta tonalitate nevrotica. Groaza primordiala, spaima irationala si frica de moarte te lasa livid pentru ca iti absoarbe toata aceasta nuanta vie din pigmentii pielii. Durerea atroce, hristica parca in cazul Agnesei, (Harriet Andersson - o obisnuita prezenta in filmele directorului suedez), o suferinta ce te determina sa strigi in gura mare "Părinte, dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta" al chinului cumplit. Alte stari ori atitudini afective pe care regizorul le insereaza pe parcursul filmului cum ar fi: pasiunea, tradarea, solitudinea, minciuna eterna pe care s-a cladit o viata, toate devin, la apogeul lor, simtaminte ce ard ca acei carbuni incandescenti, de un rosu fierbinte. Intregul spectru de trairi violente, pasionale, viscerale se coloreaza in culoarea fatidica. Trecerea dintre secvente devine si ea sangerie, semnal ca drama aprofundizeaza in viata acestor personaje, oameni damnati sa isi duca crucea, oricat de grea s-ar dovedi ea.
O incadrare deosebita, out off manual, sa zic asa, m-a vrajit instantaneu. Daca in Faces (1968), sub conducerea lui John Cassavetes era un film ce abuza de gros-planul cinematografic, acum trecem de la acea analiza extrema la una de tip curs post-universitar de grad superior. Modul in care ni se diseca chipul Mariei, (Liv Ullmann), cu descrierea verbala a oricarei imperfectiuni de pe chipul acesteia, ne repune cuminti in banci, ca in vremea claselor primare, unde asistam la o lectie de anatomie, predata de o mare somitate invitata la o ora festiva. O maniera marca Bergman de a desavarsi ceva inceput de Cassavetes cu aproape 4 ani in urma.
Ca tot am inceput sa compar realizarea aceasta cu altele mai timpuri, oricine vede Tipete si Soapte nu are cum sa nu mearga cu gandul la Ordet (1955) al lui Dreyer, doar ca lipsit de aureola aceea sacra ce a facut din filmul cineastului danez o minune dumnezeiasca in peisajul cinematografic universal. Si asta in ciuda aparitiei in film a unei constante in majoritatii realizarilor regizorului suedez, preotul, personaj ce produce in cazul de fata o emotionanta marturisire de credinta, sincera si atat de necesara in aceasta ambianta delimitata de conacul unde se intampla actiunea si superbele sale gradini imprejmuitoare, domeniu parca aflat la granita dintre real si superstitie, taram granita intre sacru si pagan. Vederile surprinse chiar in deschidere, cu acele peisaje matinale scaldate intr-o ceata de poveste si in care razele soarelui infing sageti crude de lumina, nu par din asta lume ci dintr-una viitoare, cu care, fara sa stim, vom lua oarecum contact cat de curand.
Dar ajunge cu elementele compozitionale, ca nu mai ramane spatiu si despre semnificatia celor pe care artistul mi le-a transmis prin povestea sa, substanta si miezul acestor tehnici, adica epicentrul personajelor operei sale. Patru la numar si toate femei, cele mai sublime forme de simtire din cate exista, iar Bergman intelegea cat de afective pot fi aceste fapturi, fiecare dintre ele se afla intr-o stare de suferinta. Agnes e pe moarte. Maria are inima ranita iar Karin, (Ingrid Thulin), se simte tradata. Anna e singura ce nu si-a pierdut credinta desi aceasta i-a fost incercata de curand, atunci cand i-a murit copilul recent nascut. Tot ea, intarita de ajutorul divinitatii este si singura ce nu se teme de strania ingemanare a lumii celor vii cu cea a umbrelor si nu fuge de suferinta celei ce moare. Imbratisarea la sanul gol, scena lipsita de orice trivialitate, poate fi inteleasa doar de o mama indurerata. Un gest reconfortant pentru cel in suferinta prin faptul ca transfera tanguirile muribundului catre cea care e gata oricand sa aduca alinare. Anna are rolul martirului in aceasta ecranizare. E pregatita de orice, chiar si sa calauzeasca sufletul ratacit catre odihna binemeritata.
Momentul mortii il consider ca fiind una din scenele cinematografice cu cea mai mare incarcatura emotionala si sau spirituala din cate pot sa existe. Sunetele pe care Bergman nu le camufleaza, te baga literalmente in sperieti. Ecranizarea este cea mai reala stingere din viata din cate s-au surprins vreodata pe pelicula. Naucitoare si ingrozitoare, desi filmele acestui regizor nu au simboluri ascunse ci totul se expune direct, aceasta clipa de trecere a omului spre altceva total necunoscut va genera o teama profunda de meditatie asupra evenimentelor, oricarui privitor, invitand paradoxal la introspectie si obligatoriu la o autoevaluare a calitatii vietii traite pana in prezent. Secventa in cauza e centrul acestei realizari. In jurul ei graviteaza restul vietii si actiunii.
Concluzie: Un studiu taumaturgic al credintei omenesti. O surescitare la viata a celor cazuti in deznadejde si delasare. Un canon de studiu ce ar trebui sa fie obligatoriu pentru fiecare dintre noi. Nota 9,01!
Ps. Scena mutilarii, dpmdv, nu isi gaseste locul in acest univers al eresurilor ce au un caracter sacru in constiinta populara. Recunosc semnificatia conferita si ca prin aceasta se vrea redimensionarea personajul in cauza, afundandu-l si mai mult in starea depresiva in care se gaseste, o epuizare psihica in care doar intunericul singuratatii te poate arunca. Doar ca nu pare a face corp comun cu spiritualul ideii de existenta a sufletului si dupa moarte. Insa Bergman e artistul si trebuie sa luam viziunea regizorala in ansamblu, asa cum a fost ea conceputa.
into_the_labyrinth
pe 09 Mai 2016 04:51
La fel de plin de tensiune şi încărcătură psihologică precum majoritatea filmelor sale, Viskningar Och Rop (Cries and Whispers) spune o poveste despre singurătate, iubire, boală şi suferinţă în care personajele par a nu se regăsi pe ele însele, în primul rând. Arta cinematografică a lui Bergman stă foarte mult în replici, în detalii ale cadrelor atent alese şi în gânduri subînţelese ale personajelor dominate de angoase şi dorinţe reprimate. Suferinţa umană este redată într-un mod traumatizant, iar divinitatea, văzută ca o instanţă supremă, este, ca şi în alte pelicule ale cineastului suedez, pusă oarecum sub semnul întrebării nu neapărat din revoltă, cât din imposibilitate de a împăca noţiunea de bunătate absolută cu aceste suferinţe terestre, chiar admiţând că Pământul este un purgatoriu. Ticăitul obsedant al ceasornicelor pare a sugera că timpul pentru dezlegarea enigmei este limitat aprioric, la fel cum limitată este întreaga noastră existenţă terestră. Este un film pe alocuri şocant, cu o tentă morbidă, dar finalul (pe care nu îl dezvălui) parcă te face să priveşti altfel acelaşi tablou dezolant de până atunci. Nu este printre filmele mele preferate semnate de Bergman (ex. Tystnaden, Det sjunde inseglet sau Jungfrukallan), dar mi-a reţinut atenţia. Nota mea: 8,5.
Stephen2D
pe 15 Februarie 2016 15:38
pisicuta1
pe 17 Decembrie 2012 21:44
un film exceptional.f bun ,o capodopera cred ca nu merita ratat!
desi pare greoi,este un film pisihologic f bun!
stalex
pe 21 Noiembrie 2012 23:27
Dragoste? Ura? Indiferenta? Cu siguranta vina, vina nu poate lipsi din filmele lui Bergman. Incordare. Dusmanie. Soapte, si strigate - ce strigate!
oneflyride
pe 04 Aprilie 2012 18:39
Probabil cel mai bun film al lui, de o incarcatura psihologica devastatoare.
Simgeo
pe 10 Iulie 2010 13:01
Am ramas uimit de sinopsisul atat de scurt si la faptul ca nimeni nu sa incumemetat sa scrie vreun comentariu cat de scurt despre acest film.Incerc sa raspund singur la nedumerirea mea,raportandu-ma la ceea ce vrea sa vada publicul in zilele noastre.Adevarul este ca "Viskningar och rop" nu este un film pe care sa il vizionezi in viteza,in masina sau in tranvai;nu este un film pe care sa il vizionezi cu inca 2 sau 3 monitoare pornite,nu este un film pe care sa il vizionezi in timp ce ai alte activivitati .
Eu cred ca acest film iti impune tie ca spectator sa il respecti ca atare ,sa ii acorzi atentia meritata.Doar atunci poti sa traiesti atmosfera pe care maestrul Bergman o construieste pas cu pas.Ticaitul pendulelor precum si culoarea rosie a saloanelor produc o senzatie de tensiune in care viata si moartea isi dau o apriga batalie.Personajele filmului isi traiesc fiecare propriile drame ale contiintei umane,intre dragoste si ura.
Pe langa acest efect asemanator chrome-key-ului actual, intensitatea culorii rosii are si alte semnificatii mai aproape de ce se intampla, literalmente, pe ecran. Cea mai puternica nuanta din cate exista pentru a impresiona ochiul uman, simbolizeaza in primul rand viata. Rosul sangelui ce ne curge prin vene se poate insa transforma in moarte atunci cand acest lichid vital se varsa in exces cum e cazul tuturor cadrele acestui film, saturate pana la refuz de aceasta tonalitate nevrotica. Groaza primordiala, spaima irationala si frica de moarte te lasa livid pentru ca iti absoarbe toata aceasta nuanta vie din pigmentii pielii. Durerea atroce, hristica parca in cazul Agnesei, (Harriet Andersson - o obisnuita prezenta in filmele directorului suedez), o suferinta ce te determina sa strigi in gura mare "Părinte, dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta" al chinului cumplit. Alte stari ori atitudini afective pe care regizorul le insereaza pe parcursul filmului cum ar fi: pasiunea, tradarea, solitudinea, minciuna eterna pe care s-a cladit o viata, toate devin, la apogeul lor, simtaminte ce ard ca acei carbuni incandescenti, de un rosu fierbinte. Intregul spectru de trairi violente, pasionale, viscerale se coloreaza in culoarea fatidica. Trecerea dintre secvente devine si ea sangerie, semnal ca drama aprofundizeaza in viata acestor personaje, oameni damnati sa isi duca crucea, oricat de grea s-ar dovedi ea.
O incadrare deosebita, out off manual, sa zic asa, m-a vrajit instantaneu. Daca in Faces (1968), sub conducerea lui John Cassavetes era un film ce abuza de gros-planul cinematografic, acum trecem de la acea analiza extrema la una de tip curs post-universitar de grad superior. Modul in care ni se diseca chipul Mariei, (Liv Ullmann), cu descrierea verbala a oricarei imperfectiuni de pe chipul acesteia, ne repune cuminti in banci, ca in vremea claselor primare, unde asistam la o lectie de anatomie, predata de o mare somitate invitata la o ora festiva. O maniera marca Bergman de a desavarsi ceva inceput de Cassavetes cu aproape 4 ani in urma.
Ca tot am inceput sa compar realizarea aceasta cu altele mai timpuri, oricine vede Tipete si Soapte nu are cum sa nu mearga cu gandul la Ordet (1955) al lui Dreyer, doar ca lipsit de aureola aceea sacra ce a facut din filmul cineastului danez o minune dumnezeiasca in peisajul cinematografic universal. Si asta in ciuda aparitiei in film a unei constante in majoritatii realizarilor regizorului suedez, preotul, personaj ce produce in cazul de fata o emotionanta marturisire de credinta, sincera si atat de necesara in aceasta ambianta delimitata de conacul unde se intampla actiunea si superbele sale gradini imprejmuitoare, domeniu parca aflat la granita dintre real si superstitie, taram granita intre sacru si pagan. Vederile surprinse chiar in deschidere, cu acele peisaje matinale scaldate intr-o ceata de poveste si in care razele soarelui infing sageti crude de lumina, nu par din asta lume ci dintr-una viitoare, cu care, fara sa stim, vom lua oarecum contact cat de curand.
Dar ajunge cu elementele compozitionale, ca nu mai ramane spatiu si despre semnificatia celor pe care artistul mi le-a transmis prin povestea sa, substanta si miezul acestor tehnici, adica epicentrul personajelor operei sale. Patru la numar si toate femei, cele mai sublime forme de simtire din cate exista, iar Bergman intelegea cat de afective pot fi aceste fapturi, fiecare dintre ele se afla intr-o stare de suferinta. Agnes e pe moarte. Maria are inima ranita iar Karin, (Ingrid Thulin), se simte tradata. Anna e singura ce nu si-a pierdut credinta desi aceasta i-a fost incercata de curand, atunci cand i-a murit copilul recent nascut. Tot ea, intarita de ajutorul divinitatii este si singura ce nu se teme de strania ingemanare a lumii celor vii cu cea a umbrelor si nu fuge de suferinta celei ce moare. Imbratisarea la sanul gol, scena lipsita de orice trivialitate, poate fi inteleasa doar de o mama indurerata. Un gest reconfortant pentru cel in suferinta prin faptul ca transfera tanguirile muribundului catre cea care e gata oricand sa aduca alinare. Anna are rolul martirului in aceasta ecranizare. E pregatita de orice, chiar si sa calauzeasca sufletul ratacit catre odihna binemeritata.
Momentul mortii il consider ca fiind una din scenele cinematografice cu cea mai mare incarcatura emotionala si sau spirituala din cate pot sa existe. Sunetele pe care Bergman nu le camufleaza, te baga literalmente in sperieti. Ecranizarea este cea mai reala stingere din viata din cate s-au surprins vreodata pe pelicula. Naucitoare si ingrozitoare, desi filmele acestui regizor nu au simboluri ascunse ci totul se expune direct, aceasta clipa de trecere a omului spre altceva total necunoscut va genera o teama profunda de meditatie asupra evenimentelor, oricarui privitor, invitand paradoxal la introspectie si obligatoriu la o autoevaluare a calitatii vietii traite pana in prezent. Secventa in cauza e centrul acestei realizari. In jurul ei graviteaza restul vietii si actiunii.
Concluzie: Un studiu taumaturgic al credintei omenesti. O surescitare la viata a celor cazuti in deznadejde si delasare. Un canon de studiu ce ar trebui sa fie obligatoriu pentru fiecare dintre noi. Nota 9,01!
Ps. Scena mutilarii, dpmdv, nu isi gaseste locul in acest univers al eresurilor ce au un caracter sacru in constiinta populara. Recunosc semnificatia conferita si ca prin aceasta se vrea redimensionarea personajul in cauza, afundandu-l si mai mult in starea depresiva in care se gaseste, o epuizare psihica in care doar intunericul singuratatii te poate arunca. Doar ca nu pare a face corp comun cu spiritualul ideii de existenta a sufletului si dupa moarte. Insa Bergman e artistul si trebuie sa luam viziunea regizorala in ansamblu, asa cum a fost ea conceputa.
desi pare greoi,este un film pisihologic f bun!
Eu cred ca acest film iti impune tie ca spectator sa il respecti ca atare ,sa ii acorzi atentia meritata.Doar atunci poti sa traiesti atmosfera pe care maestrul Bergman o construieste pas cu pas.Ticaitul pendulelor precum si culoarea rosie a saloanelor produc o senzatie de tensiune in care viata si moartea isi dau o apriga batalie.Personajele filmului isi traiesc fiecare propriile drame ale contiintei umane,intre dragoste si ura.