Părerea criticului
"Visul lui Adalbert" - O propunere incitantă
Dacă Duckadam?... Dar dacă... Ceauşescu?
Un lucru e sigur: finala aia de la Sevilla, din primăvara lui 1986, a fost nu un evenimet, ci un fenomen. Apărările succesive ale lui Helmuth Duckadam, patru la număr, contra loviturilor de la unsprezece metri din post-prelungiri, au depăşit orice probabilităţi realiste. A fost o incredibilă sărbătoare extatică, în acei ani ai întunericului absolut (şi care, culmea, continua să se absolutizeze din ce în ce mai mult...)
Aşa că, eventual, s-ar putea pune problema:
Dacă o echipa de fotbal câştigă un mare campionat, printr-un concurs de împrejurări incredibil?
Dar dacă acest lucru de întâmplă în cei mai negri ani ai unei dictaturi apocaliptice?
Aplecându-ne asupra acestui cuplu de termeni dramaturgici, constatăm că el deţine potenţialul unei dezvoltări scenaristice valide. Dincolo de ceea ce ne amintim din acele zile ale Paştilor sevillian-cernobîliene ale anului 1986 - şi anume, că în urma victoriei Stelei, nu s-a întâmplat nimic semnificativ într-un prezumptiv plan estetic (mai exact: lucrurile, aşa cum au fost, nu inspirau nici un produs artistic - scenariu, piesă de teatru, proză, etc.), deşi evenimentul de viaţă era plin de semnificaţii ca atare - reiese că orice film pornit de la această premisă reală ar fi presupus un autentic efort de imaginaţie creativă pentru a o valorificare artistică veritabilă.
...Se pare că aici se situează principala problemă a filmului "Visul lui Adalbert", de Gabriel Achim.
Campania publicitară a marşat insistent pe elementele privitoare la amintirile din perioada odioasei dictaturi şi a sinistrei sale soţii. Sub aspectul problematicii (şi al reconstituirii de epocă), filmul e absolut onorabil - cu atât mai mult, cu cât inserează în subiect şi alţi factori caracteristici: protecţia muncii, filmuleţele gen cineclub, spectacolele de amatori din întreprineri (sub umbrela notoriei "Cîntarea României"), prezenţa aparatelor video ca ferestruici deschise spre Occident, setea românilor după multe tabu-uri (în frunte cu pornografia), etc. Pornind de la acest pachet tematic compact şi generos în materie de sensuri, s-ar fi putut realiza, în principiu, un film chiar mai bun decât vârfurile sub-genului "despre Epoca Ceauşescu", ca "E pericoloso sporgersi" (1993, Nae Caranfil) sau "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" (2007, Cristian Mungiu).
Din păcate, textul încropit de Gabriel Achim şi Cosmin Manolache nu reuşeşte să întregească nici măcar o poveste, darmite un scenariu. În primul rând, defectul se manifestă la nivel structural - nu sunt respectate nici măcar cele mai elementare, pre-scenaristice, criterii dramaturgice. Dar, dincolo de asta, chiar şi făcând abstracţie de regulile implicite, prezumptiva poveste nu se încheagă. Ni se prezintă din start un setup consistent şi ofertant - situaţia familială a presupusului protagonist, sub-inginerul cu protecţia muncii Iulică Ploscaru (Gabriel Spahiu), relaţiile lui cu Coca (Alina Berzunţeanu), Lidia (Ozana Oancea) şi Lefărdau (Doru Ana), incluzând toţi vectorii necesari - pentru ca ulterior să asistăm la o evoluţie liniară şi succesivă, fără articulaţii determinante şi combinaţii generatoare de sensuri. Se prea poate ca ataşamentul prea strâns al autorilor faţă de întâmplarea reală care i-a inspirat - un accident de muncă din ziua de 8 mai 1986, cu toate semnificaţiile ei conjuncturale (aniversarea P.C.R., victoria din ajun a Stelei şi catastrofa de la Cernobîl din urmă cu două săptămâni) - să le fi anesteziat detaşarea necesară conceperii unui act cu adevărat artistic. Ca atare, artificiul genericului final (când numele actorilor se suprapun peste imagini ale personajelor reale), precum şi inserţiile de pe parcurs referitoare la "politica de partid şi de stat privind protecţia muncii", sfârşesc prin a percuta în gol.
Acest paradox perfid se reflectă şi în faptul că, deşi story-ul e însăilat trenant şi aproximativ, există secvenţe foarte consistente în sine, dramatice şi cuceritoare (Iulică şi Coca, Iulică şi Lidia, Iulică şi Lefărdau) - intercalate, din nefericire, cu altele, luxate prin absenţa unui suport substanţial (cum ar fi: coborârea pe scară cu doamna Tocmagiu - Coca Bloos - spectacolul propagandistic, sau finalul). Simplu spus, filmul demarează bine şi se pierde-n peisaj.
Izbânzile disparate de mai sus ne îndreptăţesc totuşi să credem că, beneficiind de un scenariu autentic, nu înjghebat, Gabriel Achim dispune de toate datele necesare cinematografului de calitate. Scurt-metrajul său din 2008, "Bric-Brac", denota o convingătoare forţă de expresie vizuală, calchiată pe un simţ fin al umorului - calităţi care, la nivel regisoral, se regăsesc şi în "Visul lui Adalbert". Secvenţele sunt gestionate cu mână sigură, atât în privinţa mizanscenei cât şi într-a lucrului cu actorii - Gabriel Spahiu e excelent ca întotdeauna, Doru Ana îşi investeşte resursele, cu acelaşi haz fin-grobian, în personajul ipocritului Lefărdau, Ozana Oancea confirmă, într-o cheie sensibil diferită, revelaţia din "Felicia, înainte de toate" (2010, Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf), doar Alina Berzunţeanu mai scapă, pe alocuri, accente de falsitate teatrală. Ceilalţi (printre care se regăsesc Paul Ipate, Mimi Brănescu, Mircea Rusu, Adrian Văncică, Viorel Cimănici, Ilie Gâlea, Tania Popa, Nicodim Ungureanu şi mulţi alţii) se achită corect de sarcini. Dincolo de aceste date de bază ale prestaţei regisorale, Gabriel Achim mai dovedeşte şi o abilitate remarcabilă de a jongla cu valorile stilistice ale moştenirii generaţiei minimaliste, acum în căutarea unei noi paradigme - mai ales în formula decupajului extrem de economic, scurtcircuitat adesea prin intervenţii de impact ale planurilor strânse (mai ales în secvenţa din bucătăria Lidiei).
Ireproşabilă este, în schimb, imaginea lui George Chiper, de un deconstructivism studiat fără ostentaţie, reuşind să sugereze cu discreţie, prin mijloace operatoriceşti, specificul de epocă - de la dezinvoltura cadrelor realiste până la figurile de stil proprii imageriei şi graficii anilor '80 târzii, inclusiv legendara plastică a sistemelor Pal-Secam şi sterilitatea nostalgică a instantaneelor fotografice. Era inevitabil ca unii profani să se atace, neînţelegând nimic - dar asta e treaba lor, nu a realizatorilor.
Situat sensibil deasupra liniei de demarcaţie dintre eşec şi reuşită, din toate considerentele evidenţiate mai sus, "Visul lui Adalbert" rămâne unul dintre filmele post-minimaliste care definesc căutarea noilor mijloace de expresie ale cinematografiei româneşti actuale. Până una-alta, Gabriel Achim îşi confirmă datele regisorale - rămâne doar să rezolve (şi să rezolvăm cu toţii, la nivel general) problemele dramaturgiei de film.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28 mai, 2012, h. 20:30-22:03
Bucureşti, România
Dacă Duckadam?... Dar dacă... Ceauşescu?
Un lucru e sigur: finala aia de la Sevilla, din primăvara lui 1986, a fost nu un evenimet, ci un fenomen. Apărările succesive ale lui Helmuth Duckadam, patru la număr, contra loviturilor de la unsprezece metri din post-prelungiri, au depăşit orice probabilităţi realiste. A fost o incredibilă sărbătoare extatică, în acei ani ai întunericului absolut (şi care, culmea, continua să se absolutizeze din ce în ce mai mult...)
Aşa că, eventual, s-ar putea pune problema:
Dacă o echipa de fotbal câştigă un mare campionat, printr-un concurs de împrejurări incredibil?
Dar dacă acest lucru de întâmplă în cei mai negri ani ai unei dictaturi apocaliptice?
Aplecându-ne asupra acestui cuplu de termeni dramaturgici, constatăm că el deţine potenţialul unei dezvoltări scenaristice valide. Dincolo de ceea ce ne amintim din acele zile ale Paştilor sevillian-cernobîliene ale anului 1986 - şi anume, că în urma victoriei Stelei, nu s-a întâmplat nimic semnificativ într-un prezumptiv plan estetic (mai exact: lucrurile, aşa cum au fost, nu inspirau nici un produs artistic - scenariu, piesă de teatru, proză, etc.), deşi evenimentul de viaţă era plin de semnificaţii ca atare - reiese că orice film pornit de la această premisă reală ar fi presupus un autentic efort de imaginaţie creativă pentru a o valorificare artistică veritabilă.
...Se pare că aici se situează principala problemă a filmului "Visul lui Adalbert", de Gabriel Achim.
Campania publicitară a marşat insistent pe elementele privitoare la amintirile din perioada odioasei dictaturi şi a sinistrei sale soţii. Sub aspectul problematicii (şi al reconstituirii de epocă), filmul e absolut onorabil - cu atât mai mult, cu cât inserează în subiect şi alţi factori caracteristici: protecţia muncii, filmuleţele gen cineclub, spectacolele de amatori din întreprineri (sub umbrela notoriei "Cîntarea României"), prezenţa aparatelor video ca ferestruici deschise spre Occident, setea românilor după multe tabu-uri (în frunte cu pornografia), etc. Pornind de la acest pachet tematic compact şi generos în materie de sensuri, s-ar fi putut realiza, în principiu, un film chiar mai bun decât vârfurile sub-genului "despre Epoca Ceauşescu", ca "E pericoloso sporgersi" (1993, Nae Caranfil) sau "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" (2007, Cristian Mungiu).
Din păcate, textul încropit de Gabriel Achim şi Cosmin Manolache nu reuşeşte să întregească nici măcar o poveste, darmite un scenariu. În primul rând, defectul se manifestă la nivel structural - nu sunt respectate nici măcar cele mai elementare, pre-scenaristice, criterii dramaturgice. Dar, dincolo de asta, chiar şi făcând abstracţie de regulile implicite, prezumptiva poveste nu se încheagă. Ni se prezintă din start un setup consistent şi ofertant - situaţia familială a presupusului protagonist, sub-inginerul cu protecţia muncii Iulică Ploscaru (Gabriel Spahiu), relaţiile lui cu Coca (Alina Berzunţeanu), Lidia (Ozana Oancea) şi Lefărdau (Doru Ana), incluzând toţi vectorii necesari - pentru ca ulterior să asistăm la o evoluţie liniară şi succesivă, fără articulaţii determinante şi combinaţii generatoare de sensuri. Se prea poate ca ataşamentul prea strâns al autorilor faţă de întâmplarea reală care i-a inspirat - un accident de muncă din ziua de 8 mai 1986, cu toate semnificaţiile ei conjuncturale (aniversarea P.C.R., victoria din ajun a Stelei şi catastrofa de la Cernobîl din urmă cu două săptămâni) - să le fi anesteziat detaşarea necesară conceperii unui act cu adevărat artistic. Ca atare, artificiul genericului final (când numele actorilor se suprapun peste imagini ale personajelor reale), precum şi inserţiile de pe parcurs referitoare la "politica de partid şi de stat privind protecţia muncii", sfârşesc prin a percuta în gol.
Acest paradox perfid se reflectă şi în faptul că, deşi story-ul e însăilat trenant şi aproximativ, există secvenţe foarte consistente în sine, dramatice şi cuceritoare (Iulică şi Coca, Iulică şi Lidia, Iulică şi Lefărdau) - intercalate, din nefericire, cu altele, luxate prin absenţa unui suport substanţial (cum ar fi: coborârea pe scară cu doamna Tocmagiu - Coca Bloos - spectacolul propagandistic, sau finalul). Simplu spus, filmul demarează bine şi se pierde-n peisaj.
Izbânzile disparate de mai sus ne îndreptăţesc totuşi să credem că, beneficiind de un scenariu autentic, nu înjghebat, Gabriel Achim dispune de toate datele necesare cinematografului de calitate. Scurt-metrajul său din 2008, "Bric-Brac", denota o convingătoare forţă de expresie vizuală, calchiată pe un simţ fin al umorului - calităţi care, la nivel regisoral, se regăsesc şi în "Visul lui Adalbert". Secvenţele sunt gestionate cu mână sigură, atât în privinţa mizanscenei cât şi într-a lucrului cu actorii - Gabriel Spahiu e excelent ca întotdeauna, Doru Ana îşi investeşte resursele, cu acelaşi haz fin-grobian, în personajul ipocritului Lefărdau, Ozana Oancea confirmă, într-o cheie sensibil diferită, revelaţia din "Felicia, înainte de toate" (2010, Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf), doar Alina Berzunţeanu mai scapă, pe alocuri, accente de falsitate teatrală. Ceilalţi (printre care se regăsesc Paul Ipate, Mimi Brănescu, Mircea Rusu, Adrian Văncică, Viorel Cimănici, Ilie Gâlea, Tania Popa, Nicodim Ungureanu şi mulţi alţii) se achită corect de sarcini. Dincolo de aceste date de bază ale prestaţei regisorale, Gabriel Achim mai dovedeşte şi o abilitate remarcabilă de a jongla cu valorile stilistice ale moştenirii generaţiei minimaliste, acum în căutarea unei noi paradigme - mai ales în formula decupajului extrem de economic, scurtcircuitat adesea prin intervenţii de impact ale planurilor strânse (mai ales în secvenţa din bucătăria Lidiei).
Ireproşabilă este, în schimb, imaginea lui George Chiper, de un deconstructivism studiat fără ostentaţie, reuşind să sugereze cu discreţie, prin mijloace operatoriceşti, specificul de epocă - de la dezinvoltura cadrelor realiste până la figurile de stil proprii imageriei şi graficii anilor '80 târzii, inclusiv legendara plastică a sistemelor Pal-Secam şi sterilitatea nostalgică a instantaneelor fotografice. Era inevitabil ca unii profani să se atace, neînţelegând nimic - dar asta e treaba lor, nu a realizatorilor.
Situat sensibil deasupra liniei de demarcaţie dintre eşec şi reuşită, din toate considerentele evidenţiate mai sus, "Visul lui Adalbert" rămâne unul dintre filmele post-minimaliste care definesc căutarea noilor mijloace de expresie ale cinematografiei româneşti actuale. Până una-alta, Gabriel Achim îşi confirmă datele regisorale - rămâne doar să rezolve (şi să rezolvăm cu toţii, la nivel general) problemele dramaturgiei de film.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28 mai, 2012, h. 20:30-22:03
Bucureşti, România
