Părerea criticului
"Vorbitor" - Suntem la puşcărie, totu-i perfect!
În închisoare dragostea nu ezistă? Ba ezistă!
Gluma ca gluma, dar realitatea e cruntă şi crudă. Trăim alături de o lume alternativă şi inimaginabilă - lumea puşcăriaşilor. Ştim, desigur (că noi le ştim pe toate!), ştim că ei sunt altfel de oameni, altă specie, alt regn, alt univers - o ştim aşa, din auzite, din teorie, din principiu, dar e nevoie să ne învingem repulsia şi prejudecăţile, să ne apropiem de ei, să-i cunoaştem - ca să înţelegem cu adevărat cine şi ce sunt ei. Că nu-s "supraoameni" e de la sine înţeles (începem cu această ipoteză absurdă doar de dragul simetriei). Că nu sunt nici "suboameni" e mai greu de priceput - presupune imparţialitate. Poate că cea mai adecvată titulatură e aceea de "para-oameni" - locuitori ai unei umanităţi paralele, şi nicidecum din vina lor. «L'homme naît parfait. C'est la société qui le corrompt» - zicea Rousseau. Idealiza, desigur - nimeni nu se naşte perfect; există particularităţi (inclusiv defecte) genetice, există şi ereditate (nu numai de tip organic). Şi totuşi, chiar dacă nu putem nega realitatea unor germeni înnăscuţi ai răului, ai sociopatiei sau măcar ai inadaptabilităţii, de regulă aceştia constituie o minoritate; nici rolul educaţiei şi al anturajului nu poate fi contestat. Şi, prin influenţa (separată sau combinată) a acestor factori, se ivesc infractorii, deţinuţii, proscrişii. Cei aparent norocoşi rămân la stadiul de simpli puşcăriabili (îi vedem printre afaceriştii mici şi mari, printre policitieni, guvernanţi sau, în cazul celor mai veroşi, pe fotoliile de mârlamentari); cazurile fericite îşi împlinesc menirea, devenind puşcăriaşi - pe viaţă, deşi de cele mai multe ori, cu intermitenţe succesive, fiindcă prea mulţi dintre ei recidivează. Pentru un neavizat, pare de necrezut - dar închisoarea creează dependenţă...!
Cum spuneam, e realmente imposibil să ghicim configuraţia acestei omeniri alterative - şi incomod, şi peste mână. Pentru cei prea ocupaţi şi absorbiţi de căldicica viaţă proprie ca să ne îndreptăm paşii spre lumea penitenciarelor, ne oferă o scurtătură, nemiloasă şi empatică, Radu Muntean şi Alexandru Baciu.
Au pornit la drum cu o schiţă de proiect, fără să ştie ce vor găsi. Şi când au găsit, s-au adaptat din mers. După câteva luni de prospecţii şi convorbiri preliminare, sub îndrumarea biroului de P.R. al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, Radu şi Alex îşi formaseră deja o cu totul altă viziune asupra viitorului lor film - viziunea aia adevărată. Şi au trecut la interviuri...
"Solidaritatea deţinuţilor" este un mit. Cel mult, funcţionează la un nivel strict tehnic, ţinând de instinctul supravieţuirii, dar în fond e inexistentă - lucru firesc: dacă aveau un cuantum rezonabil de spirit social, n-ar fi ajuns după gratii. Prin definiţie, infractorul e un individualist feroce - şi, în închisoare, rezistă în primul rând prin autoclaustrare. Se deschide inimaginabil de greu oricărui dialog, atât cu confraţii, cât şi cu cu exteriorul - şi, mai ales, refuză să vorbească despre "faptă", despre delictul penal care l-a smuls din rândul oamenilor normali. Noroc că proiectul nu avea nimic de-a face cu asta - pe realizatori interesându-i cu totul altceva: poveştile de dragoste din temniţă, fie între condamnaţi şi condamnate, fie cu parteneri din afară. În momentul când au aflat că despre asta-i vorba, majoritatea potenţialilor interlocutori s-au deschis ca nişte cărţi - insolite, imprevizibile, absurde şi incomod de adevărate. Aceste interviuri constituie integral substanţa documentarului H.B.O. "Vorbitor".
Nu se referă numai la vorbitorul penitenciarului (deşi e destul de prezent şi acesta, ca reper de ordin practic al relaţiilor - şi chiar apare, o dată: în tulburătoarea secvenţă finală), ci de mult mai mult - de însuşi actul vorbirii. Într-o viaţă marcată de anarhie şi cruzime, de rebeliune şi constrângere, de riscul asumat sau nu şi de scadenţele aproape implacabile, dragostea rămâne un liman sufletesc suprem, o ultimă conexiune cu condiţia umană, aşa că puşcriaşii intervievaţi vorbesc despre ea fără reţineri, lăsându-se instinctiv pradă unor porniri confesionale pe care propriile condiţionări li le cenzurează în toate celelalte domenii. Dintre zecile de intervievaţi au fost alese persoanele şi fragmentele care relevă cele mai surprinzătoare dezvăluiri, cele mai contradictorii caractere, cele mai teribile întorsături de fraze, hibrizi grotesc-înduioşători între diverse clişee ale "lumii civilizate" şi multiple sintagme proprii argoului infracţional şi carceral. Merită să le cităm pe cele mai demne de reţinut, cu amara lor savoare:
"Când am omorât-o pe maică-mea, eram aşa... într-o stare de încordanţă..."
"Că eu sunt botanistă - pun botu' la orice..."
"Mă figurantule, mă... Eşti plin de figuri!"
"Ei, mie-mi plac manelele, ce să zic... Acuma, nu prea-mi plac, da' tot îmi plac!"
"Şi atunci, am furat ca să mă bage iar la puşcărie, să fiu cu el - m-am vorbit cu o prietenă să fur de la ea, adică... furt pe cale amiabilă!"
"Zic unii că în puşcărie dragostea nu ezistă. Ba ezistă. Ezistă!"
"Las-că vă liberaţi voi, şi-atuncea să vezi probleme! Că acuma, sunteţi aici, la puşcărie, totu-i perfect!"
Ar fi enorm de spus despre această succesiune de replici tot una şi una, incredibil de vii, mereu insolite şi pline de nebănuite semnificaţii - ca şi despre galeria portretelor, de la cele mai anodine la cele mai spectaculoase, de la măştile lombrosiene la chipurile aproape angelice (preopinenta "ezistenţei" dragostei în puşcărie arată cel puţin ca o funcţionară, dacă nu chiar a profesoară de gimnaziu), cu toate ticurile lor, cu reacţiile de o spontaneitate imbatabilă, cu tresăririle furişe, de animal hăituit, la cel mai mic zgomot în preajmă, sau cu zdrobitoarele revărsări afectuoase prin geamul vorbitorului... Radu Muntean, secondat magistral de operatorii Tudor Lucaciu şi Diana Vidraşcu, ştie atât să surprindă, cât şi să valorifice. Filmează indivizi izolaţi, cupluri de îndrăgostiţi sau chiar soţi (din 2006 încoace, legea permite căsătoriile civile şi religioase între deţinuţi), grupuri de locatari ai aceleiaşi celule, ba chiar şi vreo şase puşcăriaşe alinite pe o bancă, dându-şi drumul într-un colocviu tematic suprapus, încălecat, îngrămădit... avântat în aspiraţia spre regăsirea unei umanităţi, cel mai probabil, pe veci inaccesibile... Cu creativitate discretă, montajul lui Alexadru Radu le asamblează într-o succesiune fluentă, organizată pe calupuri de subiecte - dar şi pe o axă a senificaţiilor. Iniţial, Radu Muntean plănuise să-şi încheie filmul cu secvenţa nunţilor - până şi-a dat seama că ar fi picat într-un idealism clişeatic, de tip americănesc, aşa că a decis să plaseze în final cea mai umană şi mai tulburătoare secvenţă din toate: vorbitorul. Un el şi o ea, cu receptoarele telefonice la ureche şi geamul incasabil între ei - uitând de prezenţa camerelor de filmat şi a microfoanelor, dând frâu liber tandreţurilor... sărutărilor prin sticlă (unde eşti, Antonioni - că ăştia doi nici de Nicolaescu n-au habar, decât cel mult că e "ceva cu filme")... privirilor, privirilor, privirilor... Acea ultimă privire în grosplan, topită de dragoste, peste care cade cortina genericului final, ţi se întipăreşte în memorie pentru totdeauna.
Oricine a văzut (şi a înţeles!) filmele Noului Cinema Românesc nu poate evita un rapel la acelaşi verbiaj dezordonat, de o veridicitate deconstructivistă, a personajelor lui Porumboiu, Mungiu, Cristi Puiu, Radu Jude, Florin Şerban - şi, desigur, Radu Muntean. Evident, până la un punct, e vorba de o coincidenţă - între "simţul de real" al tinerilor noştri cineaşti pe paradigma ficţiunii, şi o felie a aceleiaşi realităţi, regăsită acum de Radu Muntean în cel mai frust context documentar. Totuşi, e imposibil de exclus o anume convergenţă, nedeliberată dar deloc fortuită, având ca numitor comun tocmai francheţea atitudinii lor artistice. Iar rezultatul, la fel ca în filmele lor de ficţiune, însă cu atât mai impresionant cu cât realitatea... ştim ce face cu ficţiunea, este un film care se urmăreşte cu sufletul la gură. Vreme de o oră şi ceva, te uiţi la nişte oameni cum vorbesc (cum vorbesc de la mama lor - nelucrat, neregisat, nenimic), şi ţi-e frică să nu care cumva să sughiţi şi să le pierzi o silabă... Şi din minut în minut îţi scapă câte un hohot de râs - pe care, imediat, îl regreţi... Şi uiţi să mai numeri de câte ori îţi spui, ca ţăranul la girafă: "Aşa ceva nu există!" Şi "încordanţa" creşte (pentru că structura finală a ştiut să urmărească abil o anume acumulare), şi când te-a încărcat mai-mai să dai pe din afară... te lasă. Te lasă sufocat... şi bulversat... şi alfel decât erai. Adică, mai uman.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
8-9 decembrie, 2011
Bucureşti, România
În închisoare dragostea nu ezistă? Ba ezistă!
Gluma ca gluma, dar realitatea e cruntă şi crudă. Trăim alături de o lume alternativă şi inimaginabilă - lumea puşcăriaşilor. Ştim, desigur (că noi le ştim pe toate!), ştim că ei sunt altfel de oameni, altă specie, alt regn, alt univers - o ştim aşa, din auzite, din teorie, din principiu, dar e nevoie să ne învingem repulsia şi prejudecăţile, să ne apropiem de ei, să-i cunoaştem - ca să înţelegem cu adevărat cine şi ce sunt ei. Că nu-s "supraoameni" e de la sine înţeles (începem cu această ipoteză absurdă doar de dragul simetriei). Că nu sunt nici "suboameni" e mai greu de priceput - presupune imparţialitate. Poate că cea mai adecvată titulatură e aceea de "para-oameni" - locuitori ai unei umanităţi paralele, şi nicidecum din vina lor. «L'homme naît parfait. C'est la société qui le corrompt» - zicea Rousseau. Idealiza, desigur - nimeni nu se naşte perfect; există particularităţi (inclusiv defecte) genetice, există şi ereditate (nu numai de tip organic). Şi totuşi, chiar dacă nu putem nega realitatea unor germeni înnăscuţi ai răului, ai sociopatiei sau măcar ai inadaptabilităţii, de regulă aceştia constituie o minoritate; nici rolul educaţiei şi al anturajului nu poate fi contestat. Şi, prin influenţa (separată sau combinată) a acestor factori, se ivesc infractorii, deţinuţii, proscrişii. Cei aparent norocoşi rămân la stadiul de simpli puşcăriabili (îi vedem printre afaceriştii mici şi mari, printre policitieni, guvernanţi sau, în cazul celor mai veroşi, pe fotoliile de mârlamentari); cazurile fericite îşi împlinesc menirea, devenind puşcăriaşi - pe viaţă, deşi de cele mai multe ori, cu intermitenţe succesive, fiindcă prea mulţi dintre ei recidivează. Pentru un neavizat, pare de necrezut - dar închisoarea creează dependenţă...!
Cum spuneam, e realmente imposibil să ghicim configuraţia acestei omeniri alterative - şi incomod, şi peste mână. Pentru cei prea ocupaţi şi absorbiţi de căldicica viaţă proprie ca să ne îndreptăm paşii spre lumea penitenciarelor, ne oferă o scurtătură, nemiloasă şi empatică, Radu Muntean şi Alexandru Baciu.
Au pornit la drum cu o schiţă de proiect, fără să ştie ce vor găsi. Şi când au găsit, s-au adaptat din mers. După câteva luni de prospecţii şi convorbiri preliminare, sub îndrumarea biroului de P.R. al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, Radu şi Alex îşi formaseră deja o cu totul altă viziune asupra viitorului lor film - viziunea aia adevărată. Şi au trecut la interviuri...
"Solidaritatea deţinuţilor" este un mit. Cel mult, funcţionează la un nivel strict tehnic, ţinând de instinctul supravieţuirii, dar în fond e inexistentă - lucru firesc: dacă aveau un cuantum rezonabil de spirit social, n-ar fi ajuns după gratii. Prin definiţie, infractorul e un individualist feroce - şi, în închisoare, rezistă în primul rând prin autoclaustrare. Se deschide inimaginabil de greu oricărui dialog, atât cu confraţii, cât şi cu cu exteriorul - şi, mai ales, refuză să vorbească despre "faptă", despre delictul penal care l-a smuls din rândul oamenilor normali. Noroc că proiectul nu avea nimic de-a face cu asta - pe realizatori interesându-i cu totul altceva: poveştile de dragoste din temniţă, fie între condamnaţi şi condamnate, fie cu parteneri din afară. În momentul când au aflat că despre asta-i vorba, majoritatea potenţialilor interlocutori s-au deschis ca nişte cărţi - insolite, imprevizibile, absurde şi incomod de adevărate. Aceste interviuri constituie integral substanţa documentarului H.B.O. "Vorbitor".
Nu se referă numai la vorbitorul penitenciarului (deşi e destul de prezent şi acesta, ca reper de ordin practic al relaţiilor - şi chiar apare, o dată: în tulburătoarea secvenţă finală), ci de mult mai mult - de însuşi actul vorbirii. Într-o viaţă marcată de anarhie şi cruzime, de rebeliune şi constrângere, de riscul asumat sau nu şi de scadenţele aproape implacabile, dragostea rămâne un liman sufletesc suprem, o ultimă conexiune cu condiţia umană, aşa că puşcriaşii intervievaţi vorbesc despre ea fără reţineri, lăsându-se instinctiv pradă unor porniri confesionale pe care propriile condiţionări li le cenzurează în toate celelalte domenii. Dintre zecile de intervievaţi au fost alese persoanele şi fragmentele care relevă cele mai surprinzătoare dezvăluiri, cele mai contradictorii caractere, cele mai teribile întorsături de fraze, hibrizi grotesc-înduioşători între diverse clişee ale "lumii civilizate" şi multiple sintagme proprii argoului infracţional şi carceral. Merită să le cităm pe cele mai demne de reţinut, cu amara lor savoare:
"Când am omorât-o pe maică-mea, eram aşa... într-o stare de încordanţă..."
"Că eu sunt botanistă - pun botu' la orice..."
"Mă figurantule, mă... Eşti plin de figuri!"
"Ei, mie-mi plac manelele, ce să zic... Acuma, nu prea-mi plac, da' tot îmi plac!"
"Şi atunci, am furat ca să mă bage iar la puşcărie, să fiu cu el - m-am vorbit cu o prietenă să fur de la ea, adică... furt pe cale amiabilă!"
"Zic unii că în puşcărie dragostea nu ezistă. Ba ezistă. Ezistă!"
"Las-că vă liberaţi voi, şi-atuncea să vezi probleme! Că acuma, sunteţi aici, la puşcărie, totu-i perfect!"
Ar fi enorm de spus despre această succesiune de replici tot una şi una, incredibil de vii, mereu insolite şi pline de nebănuite semnificaţii - ca şi despre galeria portretelor, de la cele mai anodine la cele mai spectaculoase, de la măştile lombrosiene la chipurile aproape angelice (preopinenta "ezistenţei" dragostei în puşcărie arată cel puţin ca o funcţionară, dacă nu chiar a profesoară de gimnaziu), cu toate ticurile lor, cu reacţiile de o spontaneitate imbatabilă, cu tresăririle furişe, de animal hăituit, la cel mai mic zgomot în preajmă, sau cu zdrobitoarele revărsări afectuoase prin geamul vorbitorului... Radu Muntean, secondat magistral de operatorii Tudor Lucaciu şi Diana Vidraşcu, ştie atât să surprindă, cât şi să valorifice. Filmează indivizi izolaţi, cupluri de îndrăgostiţi sau chiar soţi (din 2006 încoace, legea permite căsătoriile civile şi religioase între deţinuţi), grupuri de locatari ai aceleiaşi celule, ba chiar şi vreo şase puşcăriaşe alinite pe o bancă, dându-şi drumul într-un colocviu tematic suprapus, încălecat, îngrămădit... avântat în aspiraţia spre regăsirea unei umanităţi, cel mai probabil, pe veci inaccesibile... Cu creativitate discretă, montajul lui Alexadru Radu le asamblează într-o succesiune fluentă, organizată pe calupuri de subiecte - dar şi pe o axă a senificaţiilor. Iniţial, Radu Muntean plănuise să-şi încheie filmul cu secvenţa nunţilor - până şi-a dat seama că ar fi picat într-un idealism clişeatic, de tip americănesc, aşa că a decis să plaseze în final cea mai umană şi mai tulburătoare secvenţă din toate: vorbitorul. Un el şi o ea, cu receptoarele telefonice la ureche şi geamul incasabil între ei - uitând de prezenţa camerelor de filmat şi a microfoanelor, dând frâu liber tandreţurilor... sărutărilor prin sticlă (unde eşti, Antonioni - că ăştia doi nici de Nicolaescu n-au habar, decât cel mult că e "ceva cu filme")... privirilor, privirilor, privirilor... Acea ultimă privire în grosplan, topită de dragoste, peste care cade cortina genericului final, ţi se întipăreşte în memorie pentru totdeauna.
Oricine a văzut (şi a înţeles!) filmele Noului Cinema Românesc nu poate evita un rapel la acelaşi verbiaj dezordonat, de o veridicitate deconstructivistă, a personajelor lui Porumboiu, Mungiu, Cristi Puiu, Radu Jude, Florin Şerban - şi, desigur, Radu Muntean. Evident, până la un punct, e vorba de o coincidenţă - între "simţul de real" al tinerilor noştri cineaşti pe paradigma ficţiunii, şi o felie a aceleiaşi realităţi, regăsită acum de Radu Muntean în cel mai frust context documentar. Totuşi, e imposibil de exclus o anume convergenţă, nedeliberată dar deloc fortuită, având ca numitor comun tocmai francheţea atitudinii lor artistice. Iar rezultatul, la fel ca în filmele lor de ficţiune, însă cu atât mai impresionant cu cât realitatea... ştim ce face cu ficţiunea, este un film care se urmăreşte cu sufletul la gură. Vreme de o oră şi ceva, te uiţi la nişte oameni cum vorbesc (cum vorbesc de la mama lor - nelucrat, neregisat, nenimic), şi ţi-e frică să nu care cumva să sughiţi şi să le pierzi o silabă... Şi din minut în minut îţi scapă câte un hohot de râs - pe care, imediat, îl regreţi... Şi uiţi să mai numeri de câte ori îţi spui, ca ţăranul la girafă: "Aşa ceva nu există!" Şi "încordanţa" creşte (pentru că structura finală a ştiut să urmărească abil o anume acumulare), şi când te-a încărcat mai-mai să dai pe din afară... te lasă. Te lasă sufocat... şi bulversat... şi alfel decât erai. Adică, mai uman.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
8-9 decembrie, 2011
Bucureşti, România
