Urmarea Bătăliei de la Borodino a reprezentat-o deschiderea drumului lui Napoleon către Moscova și ocuparea fostei capitale ruse, ai cărei locuitori fuseseră în mare parte evacuați. Lupta pentru supraviețuire a cetățenilor orașului ocupat se dovedește deosebit de dramatică, iar Tolstoi exagerează în a opune brutalitatea ocupantului francez față de patriotismul și generozitatea rușilor. Nimic despre faptul că „patrioții ruși” anexaseră samavolnic în același an jumătate din teritoriul Moldovei (Basarabia), după ce încercaseră anterior să anexeze ambele principate române.
După ce arătase în primele trei părți ale tetralogiei sale fața eroică a războiului, cineastul Serghei Bondarciuk prezintă în ultima parte o față tragică, opusă și mult mai reală: moartea combatanților, executarea supraviețuitorilor, distrugerea orașelor, foamea și mizeria din timpul ocupației sau a refugiului. Un vast tablou al suferinței adesea uitat de martorii supraviețuitori. Nimeni nu dorește să-și amintească teama, despărțirea de ai săi, foamea, frigul, distrugerea, umilința, amenințarea permanentă a morții.
Ficțiunea istorică este reușită, dacă o privești strict ca ficțiune și nu cazi în capcana naționalistă patetică de sorginte gogoliană, și tinde să-ți creeze o stare de empatie față de suferințele cauzate de război și să evidențieze importanța păcii ca factor generator de viață. Interpretările actoricești capătă mult mai mult relief, iar imaginea apocaliptică a focului distrugător al civilizației omenești impresionează și îți lasă o amintire ce nu se poate stinge.
În concluzie, meritul principal al creației tolstoiene îl constituie prezentarea unei imagini complete a lumii, cu bunele și cu relele sale, completată cu speranța permanentă a omului într-o lume mai bună și mai dreaptă prin biruința rațiunii și a iubirii. Finalul tetralogiei lui Bondarciuk ilustrează o astfel de speranță în ridicarea spirituală a omului deasupra egoismului și meschinăriei și reconstrucția unei lumi noi, bazate pe bunătate și pe iubire.
După ce arătase în primele trei părți ale tetralogiei sale fața eroică a războiului, cineastul Serghei Bondarciuk prezintă în ultima parte o față tragică, opusă și mult mai reală: moartea combatanților, executarea supraviețuitorilor, distrugerea orașelor, foamea și mizeria din timpul ocupației sau a refugiului. Un vast tablou al suferinței adesea uitat de martorii supraviețuitori. Nimeni nu dorește să-și amintească teama, despărțirea de ai săi, foamea, frigul, distrugerea, umilința, amenințarea permanentă a morții.
Ficțiunea istorică este reușită, dacă o privești strict ca ficțiune și nu cazi în capcana naționalistă patetică de sorginte gogoliană, și tinde să-ți creeze o stare de empatie față de suferințele cauzate de război și să evidențieze importanța păcii ca factor generator de viață. Interpretările actoricești capătă mult mai mult relief, iar imaginea apocaliptică a focului distrugător al civilizației omenești impresionează și îți lasă o amintire ce nu se poate stinge.
În concluzie, meritul principal al creației tolstoiene îl constituie prezentarea unei imagini complete a lumii, cu bunele și cu relele sale, completată cu speranța permanentă a omului într-o lume mai bună și mai dreaptă prin biruința rațiunii și a iubirii. Finalul tetralogiei lui Bondarciuk ilustrează o astfel de speranță în ridicarea spirituală a omului deasupra egoismului și meschinăriei și reconstrucția unei lumi noi, bazate pe bunătate și pe iubire.