Părerea criticului
"Wall Street: Money Never Sleeps" - Rezultate bivalente
Dar nu mai cade ca-n trecut, în mări, din tot înaltul...
E lucru ştiut că Oliver Stone este unul dintre cineaştii cei mai înclinaţi spre subiectele reale de mare acuitate, tratate fie ca documentare propriu-zise sau sub forma docudramei, fie prin dezvoltări ficţionale. Mai ales având în vedere existenţa primului "Wall Street" (1987), nu e deloc surprinzător că, după crahul de acum doi ani, Stone a revenit asupra temei şi a subiectului - din păcate, cu rezultate bivalente. Deşi se urmăreşte cu inters viu şi dăruieşte destule satisfacţii estetice, "Wall Street: Money Never Sleeps" nu se ridică la înălţimea antecesorului său, ba chiar dezamăgeşte în raport cu multe alte filme de ficţiune din creaţia autorului.
Principala problemă e că, deşi axat în jurul declanşării dezastrului din 2008, filmul optează pentru un unghi extrem de îngust, urmărind în principal povestea de viaţă a câtorva personaje, cu sub-plotul crizei menţinut mai mult ca un fundal activ - mereu prezent, ce-i drept, mereu viu, incitant şi dramatic, dar la fel de permanent surclasat de dramele lor personale, într-o proporţie nu dintre cele mai fericite, din două motive: pe de o parte, factorul subiectiv al palierului de aşteptare din partea spectatorului; iar la un nivel mai obiectiv, conflictele familiale aduse în prim plan sunt subţiri, deloc originale, cu accente melodramatice şi, cel mai rău, cu un happy-end pe cât de siropos, pe-atât de firav motivat - de-ajungem să ne întrebăm dacă nu cumva inima de piatră a lui Stone a început să se zaharisească la bătrâneţe... Sau, poate, aşa i-o fi cerut producătorul... adică nu, că tot el era... Păcat.
Cuprins într-o privire de ansamblu, scenariul scris de Allan Loeb şi Stephen Schiff, folosind personajele create de Stanley Weiser şi Oliver Stone, începe prin a-şi construi bine premisele, atingând rapid cota de avarie a tensiunii, pentru ca apoi să evolueze conform unei structuri dramaturgice destul de solid stăpânite, până în ultima treime, când din păcate devine previzibil, clişeatic şi foarte împrăştiat. Cel mai consistent filon epic, relaţia dinamică şi mereu încordată dintre Jake Moore (Shia LaBeouf) şi Bretton James (Josh Brolin), care susţine practic întregul film, se încheie prematur şi neinteresant, cedând terenul unui final aticlimactic, cu elemente clare de deus ex machina. E foarte posibil ca acesta să fi fost rezultatul unei tentative deliberate a lui Stone de a fi nu doar optimist cu orice preţ (opţiune extrem de păguboasă pentru un acuzator nemilos ca el), ci şi, până atunci, accesibil publicului: prin forţa împrejurărilor, povestea geme de termeni financiari şi tot felul de alte elemente esoterice, inclusiv la nivelul de motivaţii ale personajelor şi articulaţii ale acţiunii, aşa că menţinerea ei eminamente în planul profesional ar fi făcut-o foarte greu de urmărit pentru spectatorul profan. Ceea ce nu le reuşeşte scenariştilor este stabilirea unui echilibru optim, inclusiv sub aspectul evoluţiei dramaturgice.
Altminteri, vâna regisorală robustă a lui Oliver Stone salvează în bună parte situaţia - dar şi aici lucrurile sunt cam cu dus-întors. Aşa cum îl cunoaştem, Stone vădeşte o extremă mobilitate a imageriei cinematografice - e vioi, inventiv, cu o mare forţă de expresie. Pornind de la mizanscenele clădite temeinic şi articulate strâns, cu o remarcabilă mânuire a actorilor (excepţie făcând câteva mici hibe asupra cărora voi reveni imediat), continuând cu încadraturile adeseori aproape iconoclast de insolite (îndrăzneală pe care o vom regăsi şi la montaj), şi fără să omitem efectele vizuale de mare impact (dominate mai ales de jocul mereu sprinten al caşetărilor), concepţia şi decupajul regisoral ale filmului prilejuiesc un permanent regal pentru ochi. Fisurile provin din relaţia incertă cu scenariul şi cu motivaţiile ideatice - la nivel atât de ansamblu, cât şi de detaliu. Dacă jongleriile lui Stone funcţionează foarte bine în măsura în care exprimă fascinantul spectacol de culise al marii finanţe, ele devin forţate şi cam gratuite odată ce autorul încearcă să-şi aroge veleităţi filosofice: referirile insistente la evenimentele preistorice rămân în sine, iar paralelele cu energetica ecologistă şi instalaţia de fuziune nucleară din California, fiind doar parţial susţinute (prin conexiunea motivaţională cu aceasta, la nivelul subplotului privind obţinerea fondurilor pentru finanţare), nu pot evita nici ele o anume ostentaţie - mai ales prin supralicitarea în imagini: reluarea mult prea expozitivă a acelor animaţii demo.
Pornind tot de la aceste schisme, se remarcă şi o anume inegalitate a jocului actorilor. Fără a străluci în mod special, Shia LaBeouf se achită totuşi onorabil de rol, dovedind că poate juca şi personaje de conţinut, nu numai pui de Indiana Jones şi custozi de transformeri. Reuşeşte să stăpânească dens şi compact relaţia cu Josh Brolin, la fel de bun ca-n "No Country For Old Men", aici în rolul lui Bretton James, un personaj inspirat clar din Bernard Madoff (deşi Stone, diplomatic, neagă orice asemănare voită). Deloc surprinzător, Michael Douglas reconstituie în tuşe sigure, dar fără a-l mai egala nici pe departe, portretul charismatic, alunecos şi complex al escrocului incorijibil şi imprevizibil Gordon Gekko, revenit după încarcerarea cu care se termina filmul din 1987, iar Carey Mulligan, deşi în general firească şi sensibilă, şarjează totuşi peste măsură în secvenţele emoţionale. Punctează interesant, în apariţii restrânse dar de efect, Frank Langella, Susan Sarandon şi mai ales Eli Wallach.
Dincolo de toate acestea, şansa satisfacţiei maxime rămâne într-un artificiu cronologic: dacă n-aţi văzut primul "Wall Street", nu vi-l puneţi înainte de a vă duce la ăsta, ci pe urmă! Aşa, actualul o să vă placă puţin mai mult, iar primul va încheia dipticul într-o notă cu adevărat convingătoare.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 octombrie, 2010, h. 09:30-10:53
Bucureşti, România
Dar nu mai cade ca-n trecut, în mări, din tot înaltul...
E lucru ştiut că Oliver Stone este unul dintre cineaştii cei mai înclinaţi spre subiectele reale de mare acuitate, tratate fie ca documentare propriu-zise sau sub forma docudramei, fie prin dezvoltări ficţionale. Mai ales având în vedere existenţa primului "Wall Street" (1987), nu e deloc surprinzător că, după crahul de acum doi ani, Stone a revenit asupra temei şi a subiectului - din păcate, cu rezultate bivalente. Deşi se urmăreşte cu inters viu şi dăruieşte destule satisfacţii estetice, "Wall Street: Money Never Sleeps" nu se ridică la înălţimea antecesorului său, ba chiar dezamăgeşte în raport cu multe alte filme de ficţiune din creaţia autorului.
Principala problemă e că, deşi axat în jurul declanşării dezastrului din 2008, filmul optează pentru un unghi extrem de îngust, urmărind în principal povestea de viaţă a câtorva personaje, cu sub-plotul crizei menţinut mai mult ca un fundal activ - mereu prezent, ce-i drept, mereu viu, incitant şi dramatic, dar la fel de permanent surclasat de dramele lor personale, într-o proporţie nu dintre cele mai fericite, din două motive: pe de o parte, factorul subiectiv al palierului de aşteptare din partea spectatorului; iar la un nivel mai obiectiv, conflictele familiale aduse în prim plan sunt subţiri, deloc originale, cu accente melodramatice şi, cel mai rău, cu un happy-end pe cât de siropos, pe-atât de firav motivat - de-ajungem să ne întrebăm dacă nu cumva inima de piatră a lui Stone a început să se zaharisească la bătrâneţe... Sau, poate, aşa i-o fi cerut producătorul... adică nu, că tot el era... Păcat.
Cuprins într-o privire de ansamblu, scenariul scris de Allan Loeb şi Stephen Schiff, folosind personajele create de Stanley Weiser şi Oliver Stone, începe prin a-şi construi bine premisele, atingând rapid cota de avarie a tensiunii, pentru ca apoi să evolueze conform unei structuri dramaturgice destul de solid stăpânite, până în ultima treime, când din păcate devine previzibil, clişeatic şi foarte împrăştiat. Cel mai consistent filon epic, relaţia dinamică şi mereu încordată dintre Jake Moore (Shia LaBeouf) şi Bretton James (Josh Brolin), care susţine practic întregul film, se încheie prematur şi neinteresant, cedând terenul unui final aticlimactic, cu elemente clare de deus ex machina. E foarte posibil ca acesta să fi fost rezultatul unei tentative deliberate a lui Stone de a fi nu doar optimist cu orice preţ (opţiune extrem de păguboasă pentru un acuzator nemilos ca el), ci şi, până atunci, accesibil publicului: prin forţa împrejurărilor, povestea geme de termeni financiari şi tot felul de alte elemente esoterice, inclusiv la nivelul de motivaţii ale personajelor şi articulaţii ale acţiunii, aşa că menţinerea ei eminamente în planul profesional ar fi făcut-o foarte greu de urmărit pentru spectatorul profan. Ceea ce nu le reuşeşte scenariştilor este stabilirea unui echilibru optim, inclusiv sub aspectul evoluţiei dramaturgice.
Altminteri, vâna regisorală robustă a lui Oliver Stone salvează în bună parte situaţia - dar şi aici lucrurile sunt cam cu dus-întors. Aşa cum îl cunoaştem, Stone vădeşte o extremă mobilitate a imageriei cinematografice - e vioi, inventiv, cu o mare forţă de expresie. Pornind de la mizanscenele clădite temeinic şi articulate strâns, cu o remarcabilă mânuire a actorilor (excepţie făcând câteva mici hibe asupra cărora voi reveni imediat), continuând cu încadraturile adeseori aproape iconoclast de insolite (îndrăzneală pe care o vom regăsi şi la montaj), şi fără să omitem efectele vizuale de mare impact (dominate mai ales de jocul mereu sprinten al caşetărilor), concepţia şi decupajul regisoral ale filmului prilejuiesc un permanent regal pentru ochi. Fisurile provin din relaţia incertă cu scenariul şi cu motivaţiile ideatice - la nivel atât de ansamblu, cât şi de detaliu. Dacă jongleriile lui Stone funcţionează foarte bine în măsura în care exprimă fascinantul spectacol de culise al marii finanţe, ele devin forţate şi cam gratuite odată ce autorul încearcă să-şi aroge veleităţi filosofice: referirile insistente la evenimentele preistorice rămân în sine, iar paralelele cu energetica ecologistă şi instalaţia de fuziune nucleară din California, fiind doar parţial susţinute (prin conexiunea motivaţională cu aceasta, la nivelul subplotului privind obţinerea fondurilor pentru finanţare), nu pot evita nici ele o anume ostentaţie - mai ales prin supralicitarea în imagini: reluarea mult prea expozitivă a acelor animaţii demo.
Pornind tot de la aceste schisme, se remarcă şi o anume inegalitate a jocului actorilor. Fără a străluci în mod special, Shia LaBeouf se achită totuşi onorabil de rol, dovedind că poate juca şi personaje de conţinut, nu numai pui de Indiana Jones şi custozi de transformeri. Reuşeşte să stăpânească dens şi compact relaţia cu Josh Brolin, la fel de bun ca-n "No Country For Old Men", aici în rolul lui Bretton James, un personaj inspirat clar din Bernard Madoff (deşi Stone, diplomatic, neagă orice asemănare voită). Deloc surprinzător, Michael Douglas reconstituie în tuşe sigure, dar fără a-l mai egala nici pe departe, portretul charismatic, alunecos şi complex al escrocului incorijibil şi imprevizibil Gordon Gekko, revenit după încarcerarea cu care se termina filmul din 1987, iar Carey Mulligan, deşi în general firească şi sensibilă, şarjează totuşi peste măsură în secvenţele emoţionale. Punctează interesant, în apariţii restrânse dar de efect, Frank Langella, Susan Sarandon şi mai ales Eli Wallach.
Dincolo de toate acestea, şansa satisfacţiei maxime rămâne într-un artificiu cronologic: dacă n-aţi văzut primul "Wall Street", nu vi-l puneţi înainte de a vă duce la ăsta, ci pe urmă! Aşa, actualul o să vă placă puţin mai mult, iar primul va încheia dipticul într-o notă cu adevărat convingătoare.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 octombrie, 2010, h. 09:30-10:53
Bucureşti, România
