Părerea criticului
Trebuie spus de la bun început că e mai bine să intri la Weapons ştiind cât mai puţine despre acest film care se reinventează în repetate rânduri şi îşi menţine spectatorul într-o continuă (şi inedită) stare de amuzament îmbibat în teroare. Weapons este fără îndoială unul dintre cele mai bune horror-uri văzute în ultimii ani şi sunt toate şansele ca, cel puţin într-un moment, să te facă să sari din scaunul de cinema sau măcar să tresari suficient de tare încât să te simtă tot rândul.
Un lungmetraj ca Weapons pune criticul de film în dificultate, pentru că nu prea avem până la urmă ce discuta fără a da spoilere şi ştirbi astfel din plăcerea vizionării. Ce putem spune este că, deşi Weapons are o mare problemă pe care spectatorul trebuie să o accepte, premisa extrem de ofertantă se dezvoltă într-o poveste captivantă care se ridică la înălţimea misterului întrezărit încă de pe afiş...
Pe scurt, într-un orăşel american 17 copii dispar ca prin minune. Fix la ora 2:17 noaptea, picii îmbrăcaţi în pijamale se ridică din pat şi o zbughesc pe uşa casei, fugind din toate puterile cu mâinile ridicate la 45 de grade, de parcă ar vrea să devină cât mai aerodinamici. Incidentul provoacă haos în oraş, iar faptul că toţi cei 17 erau elevi în clasa aceleiaşi profesoare, Justine (Julia Garner, care se poate vedea la cinema şi în Cei 4 Fantastici: Primii pași), îi face pe părinţii îndureraţi să înceapă să o arate cu degetul şi chiar să-i vandalizeze maşina.
Este incredibil modul cum scenariul lui Zach Cregger se metamofozează, păcălind inteligent publicul şi propunându-i de fiecare dată o nouă temă şi o nouă realitate, pentru a-i atrage într-un final preşul de sub picioare cu unul dintre cele mai demente personaje văzute vreodată la cinema. Filmul este împărţit în mai multe capitole şi fiecare capitol are în centrul atenţiei un alt personaj a cărui perspectivă completează sau contrazice perspectivele predecesorilor, exact ca într-un concert de muzică clasică unde un instrument este la un moment dat în prim-plan pentru a se retrage apoi în fundal şi doar acompania un alt instrument.
Actorii sunt aleşi pe sprânceană şi, în ciuda scenelor adesea terifiante pe care trebuie să le interpreteze, par să se fi distrat de minune la filmări. Josh Brolin are o forţă impresionantă în rolul tatălui unuia dintre copiii dispăruţi care este tot mai excedat de faptul că investigaţia poliţiei a ajuns în impas. Alden Ehrenreich îl interpretează pe Paul, fostul iubit al lui Justine şi poliţist la secţia care investighează dispariţia, iar Austin Abrams este excelent în rolul unui tânăr drogat care nu vrea decât să-şi injecteze următoarea doză, dar se trezeşte prins în acest mister terifiant ce ar fi putut ieşi foarte uşor din mintea lui Stephen King. Benedict Wong ia ochii în rolul directorului şcolii ce va deveni protagonistul unei scene atât de şocante, încât nu ştii dacă să râzi pentru a mai scăpa de tensiune sau să te chirceşti în scaunul de cinema, cu palmele pe ochi.
De fapt Weapons te pune foarte des în această stare în care eziţi între amuzament şi teroare. Este admirabilă consecvenţa cu care Cregger întreţine acest tango al unor sentimente extrem de diferite, arătând că de la amuzament la teroare e un singur pas, aşa cum se spune şi despre ură şi dragoste. Indiferent ce sentiment predomină în timpul vizionării, Weapons nu te lasă nici măcar o secundă indiferent, ceea ce nu se poate spune despre prea multele poveşti peltice care domină programul cinematografelor.
Un lungmetraj ca Weapons pune criticul de film în dificultate, pentru că nu prea avem până la urmă ce discuta fără a da spoilere şi ştirbi astfel din plăcerea vizionării. Ce putem spune este că, deşi Weapons are o mare problemă pe care spectatorul trebuie să o accepte, premisa extrem de ofertantă se dezvoltă într-o poveste captivantă care se ridică la înălţimea misterului întrezărit încă de pe afiş...
Pe scurt, într-un orăşel american 17 copii dispar ca prin minune. Fix la ora 2:17 noaptea, picii îmbrăcaţi în pijamale se ridică din pat şi o zbughesc pe uşa casei, fugind din toate puterile cu mâinile ridicate la 45 de grade, de parcă ar vrea să devină cât mai aerodinamici. Incidentul provoacă haos în oraş, iar faptul că toţi cei 17 erau elevi în clasa aceleiaşi profesoare, Justine (Julia Garner, care se poate vedea la cinema şi în Cei 4 Fantastici: Primii pași), îi face pe părinţii îndureraţi să înceapă să o arate cu degetul şi chiar să-i vandalizeze maşina.
Este incredibil modul cum scenariul lui Zach Cregger se metamofozează, păcălind inteligent publicul şi propunându-i de fiecare dată o nouă temă şi o nouă realitate, pentru a-i atrage într-un final preşul de sub picioare cu unul dintre cele mai demente personaje văzute vreodată la cinema. Filmul este împărţit în mai multe capitole şi fiecare capitol are în centrul atenţiei un alt personaj a cărui perspectivă completează sau contrazice perspectivele predecesorilor, exact ca într-un concert de muzică clasică unde un instrument este la un moment dat în prim-plan pentru a se retrage apoi în fundal şi doar acompania un alt instrument.
Actorii sunt aleşi pe sprânceană şi, în ciuda scenelor adesea terifiante pe care trebuie să le interpreteze, par să se fi distrat de minune la filmări. Josh Brolin are o forţă impresionantă în rolul tatălui unuia dintre copiii dispăruţi care este tot mai excedat de faptul că investigaţia poliţiei a ajuns în impas. Alden Ehrenreich îl interpretează pe Paul, fostul iubit al lui Justine şi poliţist la secţia care investighează dispariţia, iar Austin Abrams este excelent în rolul unui tânăr drogat care nu vrea decât să-şi injecteze următoarea doză, dar se trezeşte prins în acest mister terifiant ce ar fi putut ieşi foarte uşor din mintea lui Stephen King. Benedict Wong ia ochii în rolul directorului şcolii ce va deveni protagonistul unei scene atât de şocante, încât nu ştii dacă să râzi pentru a mai scăpa de tensiune sau să te chirceşti în scaunul de cinema, cu palmele pe ochi.
De fapt Weapons te pune foarte des în această stare în care eziţi între amuzament şi teroare. Este admirabilă consecvenţa cu care Cregger întreţine acest tango al unor sentimente extrem de diferite, arătând că de la amuzament la teroare e un singur pas, aşa cum se spune şi despre ură şi dragoste. Indiferent ce sentiment predomină în timpul vizionării, Weapons nu te lasă nici măcar o secundă indiferent, ceea ce nu se poate spune despre prea multele poveşti peltice care domină programul cinematografelor.
