Părerea criticului
"WebSiteStory" - Între arta naivă şi underground
Un film de conţinut, dar cu mari lipsuri
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
N-am avut ce face şi mi-am luat rămas-bun de la anul 2010 punându-mi "WebSiteStory" - între orele 22:05-23:27.
Acum douăzeci de ani, cunoscutul sculptor Florin Codre (fost cascador şi actual crescător de cai) ieşea pe interval cu primul film românesc privat (din perspectiva zilei de azi, l-am putea eticheta şi ca... proto-independent): "Şobolanii roşii" - operă de autor puternică, rebelă, iconoclastă şi diletantă. Am încercat cu acel prilej să-i explic lui Florin că, dincolo de sensibilitatea artistică (incontestabilă), atitudinea moralizatoare vehementă (şi legitimă) şi remarcabilele calităţi imagistice (fireşti, din partea unui artist plastic), arta filmului presupune totuşi un nivel de profesionalism extrem de riguros şi exigent, şi ar fi fost cazul ca, pentru viitoarele lui filme (preconizate - dar niciodată realizate) să înceapă să se pună la punct şi cu imperativele meseriei. Vizibil nemulţumit de observaţiile mele (ba chiar supărat foc în sinea lui - cum aveam să aflu mai târziu), Florin a replicat că el se consideră "un Douanier Rousseau al cinematografului", capabil să revoluţioneze discursul filmic de pe poziţia artei naive. Foarte frumos.
Frumos şi... naiv, într-adevăr! Nu e locul aici să dezvolt ditamai argumentaţia în acest sens, aşa că mă rezum doar să spun că, dat fiind gradul de complexitate al profesiunii de cineast (mai ales când e vorba de scenaristică, regie şi producţie), poziţia conceptului de "artă naivă" e extrem de precară: vei rata în atâtea puncte esenţiale, încât nu te vei clătina, nu te vei şubrezi, nu vei şchiopăta doar - ci te vei prăbuşi pur şi simplu, la modul cel mai penibil! Singura soluţie e aceea de a-ţi calibra ambiţiile conform nivelului la care te afli, astfel încât să-ţi poţi fructifica talentul nativ într-un mod echilibrat şi organic. Două exemple îmi vin în minte: Joris Ivens, care s-a impus şi a rămas, până în prezent, cel mai mare artist al filmului documentar, dintr-o vreme când meseria şi arta filmului de-abia învăţau a merge copăcel; şi George Dorobanţu, a cărui formaţiune autodidactă a generat evenimentul "Elevator".
Undeva la mijloc, între Codre şi Dorobanţu (fie şi numai pentru că, semi-fortuit, pe ei mi i-am ales ca exemple introductive) se situează Dan Chişu, cu controversatul său "WebSiteStory". Unii s-au extaziat în faţa lui, declarându-l unul dintre rarissimele filme comerciale româneşti reuşite; alţii l-au coborât în groapa rateurilor iremediabile. Şi unii şi alţii greşesc - deşi în sensuri diferite.
Chiar dacă însuşi autorul său îl consideră astfel, filmul nu e nici pe departe "comercial" - dintr-un motiv cât se poate de simplu: este naiv (deşi într-un sens mult mai bun decât vechiul eşec, de altminteri cât se poate de onorabil, al lui Codre). Or, genurile comerciale, sau "de consum" (cum prefer să le numesc) se bazează, prin excelenţă, pe cea mai nemiloasă stăpânire a meseriei. De la super-blockbuster până la cea mai irezistibilă comedie burlescă, veritabilul film de box-office e construit şi realizat cu o precizie de ceasornic.
Ce-i drept, filmul lui Dan Chişu nu e nici "de festival" - aici, afirmaţia autorului se justifică, deşi l-aş sfătui să renunţe la această etichetă semidoctă (folosită abuziv de fanaticii filmelor facile - şi, la noi, de inamicii noii generaţii), şi să adopte conceptul "filmului de conţinut" (cum, din nou, prefer să numesc producţiile catalogate semidoct ca "filme de artă). Totuşi, "WebSiteStory" nu este un film "de festival", într-adevăr - dar tocmai din cauza aceloraşi naivităţi şi stângăcii care-l exclud şi din categoria "de consum". Concluzia e paradoxală: este un film de conţinut, dar cu mari lipsuri. Dacă Dan Chişu ar fi stăpânit complet profesiunea de cineast, evitând greşelile comise pe tot parcursul, avea şansa să realizeze un deziderat rarissim: un film care să fie, în acelaşi timp, şi "de festival", şi "comercial" - şi... experimental!
Căci asta este, în fond şi-n ultimă instanţă, "WebSiteStory": un experiment; reuşit cam în proporţie de cincizeci la sută.
Să nu încapă nici o îndoială: efortul de a explora noi posibilităţi presupune un înalt nivel de profesionalism şi experienţă - în caz contrar, nici vorbă să experimentezi: nu faci decât să reinventezi roata sau apa caldă (cu riscul de a nu-ţi mai putea aroga nici un merit; le-au luat pe toate antecesorii). În cazul de faţă, situaţia se complică (şi se agravează) şi mai mult, date fiind ambiţiile (absolut lăudabile, de altfel) ale lui Dan Chişu.
"WebSiteStory" se doreşte (şi este, în fond) un film social de maximă acuitate, abordând ca temă degringolada unei mari părţi a tineretului contemporan, marcat de trei dependenţe: alcool, droguri şi (mai ales) Internet (în special youtube - acesta fiind website-ul din titlu). Dincolo de stratul social, se plasează drama personală şi psihologică de mare profunzime: pierderea busolei, a oricărui sens, a propriei identităţi. În acest sens, cele două personaje feminine principale sunt emblematice: Mira, cu acea dizolvare a personalităţii (de)construită din confesiunile uploadate pe youtube, ca trepte ale scării (descendente) spre moarte, şi Laura, a cărei identitate se destramă inexorabil pe drumul (tot în pantă) către crimă.
Din păcate, aceste premise magistrale se dezagregă, în mare parte, tocmai din cauza pretenţiilor experimentaliste insuficient stăpânite. Deşi apare pe generic ca scenarist, Dan Chişu afirmă că filmul "nu a avut scenariu". Cea mai mare greşeală posibilă! Un asemenea subiect, un asemenea concept, pur şi simplu nu se poate dezvolta în lipsa unui scenariu beton-armat - e prea complex, atât pe axa dramaturgiei, cât şi în profunzimea conţinutului. (Da, se pot face filme fără scenariu, "happening"-uri cinematografice, şi chiar cu rezultate excelente, dar asta-i altă mâncare de peşte...) Nu cunosc procesul de creaţie a filmului, cât şi ce şi cum a fost "în loc de scenariu", şi cât s-a improvizat, dar rezultatele (negative şi inutile) sunt cât se poate de clare:
* Cele două personaje principale feminine sunt amarnic de subconstruite. Mira există doar ca o schiţă factice de personalitate, iar Laura, sensibil mai dezvoltată, ratează nepermis pista adopţiunii: şocul de a descoperi că nu e fiica biologică a părinţilor ei (o premisă cât se poate de solidă, menită să determine procesul de evanescenţă identitară), este atât nemotivat (o vorbă scăpată de mamă, când o ceartă), cât şi nefinalizat (ulterior, mai survin doar nişte menţionări verbale, nicidecum o reală dezvoltare dramatică).
* Moartea Mirei e cât se poate de nesemnificativă: o loveşte cu maşina un nemernic. (Reţineţi, reţineţi, reţineţi: accidentele, rutiere sau altminteri, se situează printre cele mai ingrate premise dramatice. Nu le abordaţi, la începuturile carierei!) Motivaţie jalnic de insuficientă pentru nevoia dramatică a Laurei: răzbunarea, finalizată prin crimă.
* Parcursul urmat de Laura e neclar, incoerent, scos din burtă. Identificarea şi găsirea făptuitorului sunt pe cât de obscure, pe atât de pueril expediate.
* Subploturile, foarte nobile ca intenţie, menite să contureze fresca unui underground social labirintic şi degenerat (şi realizate bine la nivel formal, se articulează haotic în structura dramaturgică.
* Povestea, deşi axată pe un fir epic de mare dramatism şi cu mare potenţial de tensiune, pierde de la un moment dat interesul spectatorilor (din fericire, aici recuperează în bună parte regia şi post-procesarea).
* Depersonalizarea Laurei nu duce nicăieri (deşi e excelent filmată).
* ...În sfârşit, se ratează marea şansă a filmului: explorarea de către Laura a confesiunilor youtubiste ale Mirei, care ar fi trebuit să constituie atât o reconstituire a portretului ei psiholoic şi biografic, cât şi o investigaţie detectivicească bazată în primul rând pe deducţia inteligentă (ceea ce ar fi putut-o ridica pe Laura la nivelul marilor personaje feminine din istoria culturii: o combinaţie de Antigona şi Miss Marple - da, glumesc, dar glumesc serios!). În schimb, prima menire a clipurilor se rezolvă doar parţial (portretul rămâne numai la stadiul de contur), iar a doua străluceşte prin absenţă.
Ca o consecinţă a acestei din urmă nerealizări, se distinge principalul eşec de fond: filmul se doreşte un studiu crud al ratării atâtor destine tinere, din cauza dependenţei de net (vezi titlul), şi în speţă de youtube (vezi enunţul final - excelent făcut, de altfel!) dar, din păcate, ambele elemente voit-centrale (netul şi youtube-ul) rămân la un nivel auxiliar pentru o poveste centrată tot pe vechile alunecări ale tinerilor clişeatic de neînţeleşi şi inadaptaţi. Ceea ce lipseşte este specificul şi implicarea lui semnificativă.
Din fericire, marile şi gravele defecte ale filmului se cam opresc aici. În continuare, cum am şi punctat deja mai sus, celelalte compartimente de creaţie recuperează, parţial, lipsurile conceptuale şi scenaristice.
Regia, la fel de semiprofesională ca dramaturgia filmului, se salvează totuşi prin câteva componente esenţiale: simţ vizual, nerv narativ, fior dramatic şi un excelent lucru cu actorii. Deşi personajele sunt neîmplinite, e evident că Dan Chişu ştie să "pună carne" pe ele cu ajutorul actorilor: majoritatea interpreţilor, fie debutanţi, fie veterani cu experienţă, sunt ajutaţi să acţioneze pe cât de credibil, pe atât de creator, le simţim substanţa umană, le acceptăm izbucnirile extrem de îndrăzeţe în context, le receptăm abundenţa de trivialităţi verbale ca perfect motivată şi firească. Marile descoperiri sunt Crina Semciuc (Laura), deja remarcată în roluri mai puţin semnificative - "California Dreamin' (nesfârşit)", "Tanti" şi diverse scurt-metraje şi seriale TV (deşi plutaşii cu veleităţi de critici o cred "necunoscută") - care nu e doar impecabil de firească, ci degajă şi o mare forţă (interioară şi exterioară), dezvoltată pe o gamă surprinzător de amplă a disponibilităţilor interpretative, şi Diana Gruşcă (Mira), capabilă să frapeze, să izbească, să bombardeze puternic, adânc şi dureros numai din cadrele clipurilor (faţă de care secvenţele live pălesc în insignifianţă). O mare surpriză o oferă Oreste, cel atât de simpatizat de micul mare public TV; admit că mie, personal, nu mi-a plăcut niciodată, ba chiar din contră - dar aici, ca actor, compune ireproşabil (şi înţeleg că e chiar o compoziţie, omul fiind de fapt absolut okay) personajul jegului total: Ficat, ucigaşul din culpă incomparabil mai murdar decât unul cu premeditare - un personaj care merita, ba chiar necesita, un backstory mai solid şi o mult mai amplă paletă situaţională. Se mai remarcă Lia Bugnar, consistentă actoriceşte ca de obicei (dar nesusţinută din scriitură) în rolul mamei, şi mereu bunii Dragoş Bucur şi Florin Piersic jr. În jurul lor, multe şi mărunte personaje reuşite.
Cum spuneam, ce n-a făcut în perioada de pregătire, Dan Chişu ajunge din urmă pe platou, conducându-şi cu mână sigură actorii - şi operatorul. Ovidiu Gyarmath filmează elaborat, stilat şi convingător, compunând atent geometria cadrului, jucând expresiv pe claviatura dintre lumini şi umbre - aci în clarobscururi misterioase, colo în contraste violente, dincolo în limpezimi necruţătoare. Chişu mai are şi idei de post-procesare absolut valabile, finalizate prin tăieturile de montaj abile şi nervoase ale lui Claudiu Trif, ca şi cu ajutorul excelentei sale echipe de sunet - Christinel Şirli, Filip Mureşan, Vlad Voinescu şi Dragoş Apetri. Efectiv, avem de-a face cu unul dintre rarele cazuri de montaj realmente creator, atât la nivelul imaginii (cel mai mult m-a încântat secvenţa cu Laura la oglindă, tunzându-se şi machiindu-se, printre sărituri de montaj voite - splendidă decupare a disoluţiei identităţii; m-a mai fermecat şi acea "realitate alternativă" a goanei prin localul pustiu, pentru a arunca pistolul în lac: tulburătoare, ciudată, proprie schismei interioare a protagonostei); dar nu mi-au displăcut nici "fugile" şi artificiile gen "Milionari de weekend", singurele calităţi ale acelui film cu care Cătălin Saizescu chiar ar fi putut da o frumoasă lovitură, dacă ar fi avut cine să-l înveţe şi fondul meseriei, nu numai forma ei - în fond, aceeaşi problemă ca aici), cât şi la nivelul relaţiei cu sunetul: în repetate rânduri, fluxul cinematografic al "WebSiteStory"-ului oferă joncţiuni strânse şi fermecătoare între montajul vizual şi cel auditiv. Şi dacă tot am ajuns la asta, se impune să evidenţiem costumele imaginative şi veridic-stranii create de Irina Marinescu.
Ceea ce ne permite să amorsăm concluziile esenţiale.
Deocamdată, Dan Chişu a dovedit că poate excela la nivelul tuturor mijloacelor de expresie filmică. Am exagera diagnosticându-l ca atins de "boala formelor fără fond", întrucât fondul există - ceea ce are de suferit fiind joncţiunea dintre fond şi formă, adică tocmai articulaţia centrală a artei filmului: zona dramaturgiei şi a concepţiei regisorale. Îi doresc din suflet să ajungă s-o stăpânească şi s-o gestioneze inteligent şi sigur, evitând capcana autosuficienţei pe care o exemplifică relatările mele din introducere - căci, la fel ca Florin Codre, şi spre deosebire de atâţia alţi cineaşti români actuali (atât veterani expiraţi, cât şi contemporani nerealizaţi) care şi-au dovedit şi-şi dovedesc repetitiv totala incapacitate, Dan Chişu pute de talent: chiar dacă încă nu "este", în orice caz promite.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
31 decembrie 2010, h. 23:55 - 1 ianuarie 2011, h. 02:24
Bucureşti, România
Un film de conţinut, dar cu mari lipsuri
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
N-am avut ce face şi mi-am luat rămas-bun de la anul 2010 punându-mi "WebSiteStory" - între orele 22:05-23:27.
Acum douăzeci de ani, cunoscutul sculptor Florin Codre (fost cascador şi actual crescător de cai) ieşea pe interval cu primul film românesc privat (din perspectiva zilei de azi, l-am putea eticheta şi ca... proto-independent): "Şobolanii roşii" - operă de autor puternică, rebelă, iconoclastă şi diletantă. Am încercat cu acel prilej să-i explic lui Florin că, dincolo de sensibilitatea artistică (incontestabilă), atitudinea moralizatoare vehementă (şi legitimă) şi remarcabilele calităţi imagistice (fireşti, din partea unui artist plastic), arta filmului presupune totuşi un nivel de profesionalism extrem de riguros şi exigent, şi ar fi fost cazul ca, pentru viitoarele lui filme (preconizate - dar niciodată realizate) să înceapă să se pună la punct şi cu imperativele meseriei. Vizibil nemulţumit de observaţiile mele (ba chiar supărat foc în sinea lui - cum aveam să aflu mai târziu), Florin a replicat că el se consideră "un Douanier Rousseau al cinematografului", capabil să revoluţioneze discursul filmic de pe poziţia artei naive. Foarte frumos.
Frumos şi... naiv, într-adevăr! Nu e locul aici să dezvolt ditamai argumentaţia în acest sens, aşa că mă rezum doar să spun că, dat fiind gradul de complexitate al profesiunii de cineast (mai ales când e vorba de scenaristică, regie şi producţie), poziţia conceptului de "artă naivă" e extrem de precară: vei rata în atâtea puncte esenţiale, încât nu te vei clătina, nu te vei şubrezi, nu vei şchiopăta doar - ci te vei prăbuşi pur şi simplu, la modul cel mai penibil! Singura soluţie e aceea de a-ţi calibra ambiţiile conform nivelului la care te afli, astfel încât să-ţi poţi fructifica talentul nativ într-un mod echilibrat şi organic. Două exemple îmi vin în minte: Joris Ivens, care s-a impus şi a rămas, până în prezent, cel mai mare artist al filmului documentar, dintr-o vreme când meseria şi arta filmului de-abia învăţau a merge copăcel; şi George Dorobanţu, a cărui formaţiune autodidactă a generat evenimentul "Elevator".
Undeva la mijloc, între Codre şi Dorobanţu (fie şi numai pentru că, semi-fortuit, pe ei mi i-am ales ca exemple introductive) se situează Dan Chişu, cu controversatul său "WebSiteStory". Unii s-au extaziat în faţa lui, declarându-l unul dintre rarissimele filme comerciale româneşti reuşite; alţii l-au coborât în groapa rateurilor iremediabile. Şi unii şi alţii greşesc - deşi în sensuri diferite.
Chiar dacă însuşi autorul său îl consideră astfel, filmul nu e nici pe departe "comercial" - dintr-un motiv cât se poate de simplu: este naiv (deşi într-un sens mult mai bun decât vechiul eşec, de altminteri cât se poate de onorabil, al lui Codre). Or, genurile comerciale, sau "de consum" (cum prefer să le numesc) se bazează, prin excelenţă, pe cea mai nemiloasă stăpânire a meseriei. De la super-blockbuster până la cea mai irezistibilă comedie burlescă, veritabilul film de box-office e construit şi realizat cu o precizie de ceasornic.
Ce-i drept, filmul lui Dan Chişu nu e nici "de festival" - aici, afirmaţia autorului se justifică, deşi l-aş sfătui să renunţe la această etichetă semidoctă (folosită abuziv de fanaticii filmelor facile - şi, la noi, de inamicii noii generaţii), şi să adopte conceptul "filmului de conţinut" (cum, din nou, prefer să numesc producţiile catalogate semidoct ca "filme de artă). Totuşi, "WebSiteStory" nu este un film "de festival", într-adevăr - dar tocmai din cauza aceloraşi naivităţi şi stângăcii care-l exclud şi din categoria "de consum". Concluzia e paradoxală: este un film de conţinut, dar cu mari lipsuri. Dacă Dan Chişu ar fi stăpânit complet profesiunea de cineast, evitând greşelile comise pe tot parcursul, avea şansa să realizeze un deziderat rarissim: un film care să fie, în acelaşi timp, şi "de festival", şi "comercial" - şi... experimental!
Căci asta este, în fond şi-n ultimă instanţă, "WebSiteStory": un experiment; reuşit cam în proporţie de cincizeci la sută.
Să nu încapă nici o îndoială: efortul de a explora noi posibilităţi presupune un înalt nivel de profesionalism şi experienţă - în caz contrar, nici vorbă să experimentezi: nu faci decât să reinventezi roata sau apa caldă (cu riscul de a nu-ţi mai putea aroga nici un merit; le-au luat pe toate antecesorii). În cazul de faţă, situaţia se complică (şi se agravează) şi mai mult, date fiind ambiţiile (absolut lăudabile, de altfel) ale lui Dan Chişu.
"WebSiteStory" se doreşte (şi este, în fond) un film social de maximă acuitate, abordând ca temă degringolada unei mari părţi a tineretului contemporan, marcat de trei dependenţe: alcool, droguri şi (mai ales) Internet (în special youtube - acesta fiind website-ul din titlu). Dincolo de stratul social, se plasează drama personală şi psihologică de mare profunzime: pierderea busolei, a oricărui sens, a propriei identităţi. În acest sens, cele două personaje feminine principale sunt emblematice: Mira, cu acea dizolvare a personalităţii (de)construită din confesiunile uploadate pe youtube, ca trepte ale scării (descendente) spre moarte, şi Laura, a cărei identitate se destramă inexorabil pe drumul (tot în pantă) către crimă.
Din păcate, aceste premise magistrale se dezagregă, în mare parte, tocmai din cauza pretenţiilor experimentaliste insuficient stăpânite. Deşi apare pe generic ca scenarist, Dan Chişu afirmă că filmul "nu a avut scenariu". Cea mai mare greşeală posibilă! Un asemenea subiect, un asemenea concept, pur şi simplu nu se poate dezvolta în lipsa unui scenariu beton-armat - e prea complex, atât pe axa dramaturgiei, cât şi în profunzimea conţinutului. (Da, se pot face filme fără scenariu, "happening"-uri cinematografice, şi chiar cu rezultate excelente, dar asta-i altă mâncare de peşte...) Nu cunosc procesul de creaţie a filmului, cât şi ce şi cum a fost "în loc de scenariu", şi cât s-a improvizat, dar rezultatele (negative şi inutile) sunt cât se poate de clare:
* Cele două personaje principale feminine sunt amarnic de subconstruite. Mira există doar ca o schiţă factice de personalitate, iar Laura, sensibil mai dezvoltată, ratează nepermis pista adopţiunii: şocul de a descoperi că nu e fiica biologică a părinţilor ei (o premisă cât se poate de solidă, menită să determine procesul de evanescenţă identitară), este atât nemotivat (o vorbă scăpată de mamă, când o ceartă), cât şi nefinalizat (ulterior, mai survin doar nişte menţionări verbale, nicidecum o reală dezvoltare dramatică).
* Moartea Mirei e cât se poate de nesemnificativă: o loveşte cu maşina un nemernic. (Reţineţi, reţineţi, reţineţi: accidentele, rutiere sau altminteri, se situează printre cele mai ingrate premise dramatice. Nu le abordaţi, la începuturile carierei!) Motivaţie jalnic de insuficientă pentru nevoia dramatică a Laurei: răzbunarea, finalizată prin crimă.
* Parcursul urmat de Laura e neclar, incoerent, scos din burtă. Identificarea şi găsirea făptuitorului sunt pe cât de obscure, pe atât de pueril expediate.
* Subploturile, foarte nobile ca intenţie, menite să contureze fresca unui underground social labirintic şi degenerat (şi realizate bine la nivel formal, se articulează haotic în structura dramaturgică.
* Povestea, deşi axată pe un fir epic de mare dramatism şi cu mare potenţial de tensiune, pierde de la un moment dat interesul spectatorilor (din fericire, aici recuperează în bună parte regia şi post-procesarea).
* Depersonalizarea Laurei nu duce nicăieri (deşi e excelent filmată).
* ...În sfârşit, se ratează marea şansă a filmului: explorarea de către Laura a confesiunilor youtubiste ale Mirei, care ar fi trebuit să constituie atât o reconstituire a portretului ei psiholoic şi biografic, cât şi o investigaţie detectivicească bazată în primul rând pe deducţia inteligentă (ceea ce ar fi putut-o ridica pe Laura la nivelul marilor personaje feminine din istoria culturii: o combinaţie de Antigona şi Miss Marple - da, glumesc, dar glumesc serios!). În schimb, prima menire a clipurilor se rezolvă doar parţial (portretul rămâne numai la stadiul de contur), iar a doua străluceşte prin absenţă.
Ca o consecinţă a acestei din urmă nerealizări, se distinge principalul eşec de fond: filmul se doreşte un studiu crud al ratării atâtor destine tinere, din cauza dependenţei de net (vezi titlul), şi în speţă de youtube (vezi enunţul final - excelent făcut, de altfel!) dar, din păcate, ambele elemente voit-centrale (netul şi youtube-ul) rămân la un nivel auxiliar pentru o poveste centrată tot pe vechile alunecări ale tinerilor clişeatic de neînţeleşi şi inadaptaţi. Ceea ce lipseşte este specificul şi implicarea lui semnificativă.
Din fericire, marile şi gravele defecte ale filmului se cam opresc aici. În continuare, cum am şi punctat deja mai sus, celelalte compartimente de creaţie recuperează, parţial, lipsurile conceptuale şi scenaristice.
Regia, la fel de semiprofesională ca dramaturgia filmului, se salvează totuşi prin câteva componente esenţiale: simţ vizual, nerv narativ, fior dramatic şi un excelent lucru cu actorii. Deşi personajele sunt neîmplinite, e evident că Dan Chişu ştie să "pună carne" pe ele cu ajutorul actorilor: majoritatea interpreţilor, fie debutanţi, fie veterani cu experienţă, sunt ajutaţi să acţioneze pe cât de credibil, pe atât de creator, le simţim substanţa umană, le acceptăm izbucnirile extrem de îndrăzeţe în context, le receptăm abundenţa de trivialităţi verbale ca perfect motivată şi firească. Marile descoperiri sunt Crina Semciuc (Laura), deja remarcată în roluri mai puţin semnificative - "California Dreamin' (nesfârşit)", "Tanti" şi diverse scurt-metraje şi seriale TV (deşi plutaşii cu veleităţi de critici o cred "necunoscută") - care nu e doar impecabil de firească, ci degajă şi o mare forţă (interioară şi exterioară), dezvoltată pe o gamă surprinzător de amplă a disponibilităţilor interpretative, şi Diana Gruşcă (Mira), capabilă să frapeze, să izbească, să bombardeze puternic, adânc şi dureros numai din cadrele clipurilor (faţă de care secvenţele live pălesc în insignifianţă). O mare surpriză o oferă Oreste, cel atât de simpatizat de micul mare public TV; admit că mie, personal, nu mi-a plăcut niciodată, ba chiar din contră - dar aici, ca actor, compune ireproşabil (şi înţeleg că e chiar o compoziţie, omul fiind de fapt absolut okay) personajul jegului total: Ficat, ucigaşul din culpă incomparabil mai murdar decât unul cu premeditare - un personaj care merita, ba chiar necesita, un backstory mai solid şi o mult mai amplă paletă situaţională. Se mai remarcă Lia Bugnar, consistentă actoriceşte ca de obicei (dar nesusţinută din scriitură) în rolul mamei, şi mereu bunii Dragoş Bucur şi Florin Piersic jr. În jurul lor, multe şi mărunte personaje reuşite.
Cum spuneam, ce n-a făcut în perioada de pregătire, Dan Chişu ajunge din urmă pe platou, conducându-şi cu mână sigură actorii - şi operatorul. Ovidiu Gyarmath filmează elaborat, stilat şi convingător, compunând atent geometria cadrului, jucând expresiv pe claviatura dintre lumini şi umbre - aci în clarobscururi misterioase, colo în contraste violente, dincolo în limpezimi necruţătoare. Chişu mai are şi idei de post-procesare absolut valabile, finalizate prin tăieturile de montaj abile şi nervoase ale lui Claudiu Trif, ca şi cu ajutorul excelentei sale echipe de sunet - Christinel Şirli, Filip Mureşan, Vlad Voinescu şi Dragoş Apetri. Efectiv, avem de-a face cu unul dintre rarele cazuri de montaj realmente creator, atât la nivelul imaginii (cel mai mult m-a încântat secvenţa cu Laura la oglindă, tunzându-se şi machiindu-se, printre sărituri de montaj voite - splendidă decupare a disoluţiei identităţii; m-a mai fermecat şi acea "realitate alternativă" a goanei prin localul pustiu, pentru a arunca pistolul în lac: tulburătoare, ciudată, proprie schismei interioare a protagonostei); dar nu mi-au displăcut nici "fugile" şi artificiile gen "Milionari de weekend", singurele calităţi ale acelui film cu care Cătălin Saizescu chiar ar fi putut da o frumoasă lovitură, dacă ar fi avut cine să-l înveţe şi fondul meseriei, nu numai forma ei - în fond, aceeaşi problemă ca aici), cât şi la nivelul relaţiei cu sunetul: în repetate rânduri, fluxul cinematografic al "WebSiteStory"-ului oferă joncţiuni strânse şi fermecătoare între montajul vizual şi cel auditiv. Şi dacă tot am ajuns la asta, se impune să evidenţiem costumele imaginative şi veridic-stranii create de Irina Marinescu.
Ceea ce ne permite să amorsăm concluziile esenţiale.
Deocamdată, Dan Chişu a dovedit că poate excela la nivelul tuturor mijloacelor de expresie filmică. Am exagera diagnosticându-l ca atins de "boala formelor fără fond", întrucât fondul există - ceea ce are de suferit fiind joncţiunea dintre fond şi formă, adică tocmai articulaţia centrală a artei filmului: zona dramaturgiei şi a concepţiei regisorale. Îi doresc din suflet să ajungă s-o stăpânească şi s-o gestioneze inteligent şi sigur, evitând capcana autosuficienţei pe care o exemplifică relatările mele din introducere - căci, la fel ca Florin Codre, şi spre deosebire de atâţia alţi cineaşti români actuali (atât veterani expiraţi, cât şi contemporani nerealizaţi) care şi-au dovedit şi-şi dovedesc repetitiv totala incapacitate, Dan Chişu pute de talent: chiar dacă încă nu "este", în orice caz promite.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
31 decembrie 2010, h. 23:55 - 1 ianuarie 2011, h. 02:24
Bucureşti, România
