Părerea criticului
Cunoscut pentru filme clasice de acțiune ca Taken, Léon: The Professional sau The Fifth Element, Luc Besson a făcut echipă cu regizorul George Huang pentru a aduce pe marile ecrane Weekend în Taipei, care conține tot ce vrei. De la suspans, împușcături și bătăi până la iubire și comedie, thriller-ul nu plictisește în nicio secundă.
E posibil ca publicul să știe de Luke Evans din serii ca Fast & Furios sau The Hobbit, însă de data aceasta actorul ne încântă cu un rol principal. În Weekend în Taipei îl joacă pe agentul american John Lawlor, un polițist ce lucrează sub acoperire pentru a-l prinde pe Kwang (Sung Kang), capul traficului de droguri din Taipei. Soția lui misterioasă Joey (Lun-Mei Gwei) se folosește cu istețime de banii lui, dar își ascunde propriul trecut impresionant de toată lumea, inclusiv de fiul ei inteligent Raymond (Wyatt Yang).
Deși inițial cele două planuri par că nu sunt conectate, relațiile dintre personaje se clarifică pe parcurs și o poveste neașteptată de dragoste se conturează. Flashback-urile – o metodă facilă, dar eficientă – sunt instrumentul prin care publicul descoperă în același timp cu copilul ce s-a întâmplat cu 15 ani în urmă, când cei trei adulți s-au intersectat pentru prima dată. Realizatorii se joacă cu acuratețea memoriei umane, întrucât fiecare personaj are propria variantă a unei amintiri, modelată pentru a se potrivi perspectivei lui.
De multe ori băiatul de treisprezece ani pare cel mai matur și curajos, implicându-se activ în oprirea operațiunilor conduse de tatăl său vitreg pentru a împiedica moartea delfinilor. Spiritul său justițiar și ecologist, dar și nevoia de a afla adevărul îl transformă într-un personaj demn de urmărit și susținut, chiar dacă unele acțiuni par trase de păr – ca atunci când pleacă pe motocicleta mamei pentru a recupera registrul păzit de gangsteri.
Amestecul de umor, acțiune, dragoste și tensiune poziționează totuși Weekend în Taipei ca un film ce merită urmărit, unul cu momente chiar suprinzătoare. O scenă memorabilă este lupta corp la corp dintre John și Kwang care are loc într-un cinematograf. Un cuplu de bătrâni rămâne în sală să îi privească atât pe cei doi, cât și bătălia din filmul care rulează în fundal, ceea ce duce la replici savuros de comice și imagini calitative din punct de vedere estetic. Coregrafia dinamică transformă bătăile violente în veritabile acte artistice, iar muzica cu specific taiwanez merge mână în mână cu atmosfera uneori sumbră și cromatica predominant întunecată.
Huang se folosește de trucuri vechi din jobenul genului thriller pentru a păcăli spectatorul. Unul dintre ele, utilizat în Silence of the Lambs sau Saw 2, este montajul paralel dintre două scene: una cu cineva care se apropie de o ușă și una cu altcineva care se află în cameră, șmecheria fiind că de fapt nu este aceeași ușă. Cu toate acestea, sunt și elemente de noutate adăugate, cum ar fi mixul dintre cultura americană și cea taiwaneză, contrastul dintre viața de bogătan și cea dintr-un mic sat de pescari, discursul activist de salvare a mediului pe model Greta Thunberg sau faptul că personajul feminin conduce cel mai repede și bine. Weekend în Taipei devine astfel ușor progresist fără să fie enervant sau politic.
Umorul este de asemenea potențat prin diverse moduri și gag-uri. Este prezent comicul onomastic – numele fals al agentului este George Washington – și cel situațional – gangsterii opresc lupta pentru ca Lawlor să se odihnească. Dar pentru mine nimic nu se compară cu gluma lui Raymond de la final, când încearcă să o convingă pe mama lui să îl lase să lipsească de la școală după tot ce a trăit fiindcă e „tulburat emoțional pe viață”, o ironie la adresa diagnosticelor psihologice de care se face abuz în ultima vreme, mai ales în ce privește parenting-ul și traumele din copilărie.
Weekend în Taipei este un film tradițional de acțiune – cu bătăile, armele și cursele de mașini aferente – plasat într-un context modern. O combinație reușită între o rețetă de succes și un discurs subtil de actualitate, cu o distribuție diversificată etnic fără să fie forțată, întrucât e justificată narativ. Dar totuși, ceva îl împiedică să fie mai mult de atât.
Motivul recurent al peștelui poate fi folosit ca o explicație. „Întotdeauna sunt prinși peștii mici”. În incipitul filmului, John salvează unul și îl pune în pahar, un spațiu unde nu are prea mult loc de mișcare, dar care îi asigură supraviețuirea. La fel se întâmplă și cu Joey la început, ea fiind la rândul ei, la figurat, un pește mic adăpostit într-un pahar pentru a-și proteja familia, fără prea multă libertate. Pare că și Weekend în Taipei a fost limitat de niște pereți invizibili de sticlă, care nu l-au lăsat să își atingă adevăratul potențial. Poate va avea ocazia să devină un pește mare dacă va fi lansat un director’s cut.
E posibil ca publicul să știe de Luke Evans din serii ca Fast & Furios sau The Hobbit, însă de data aceasta actorul ne încântă cu un rol principal. În Weekend în Taipei îl joacă pe agentul american John Lawlor, un polițist ce lucrează sub acoperire pentru a-l prinde pe Kwang (Sung Kang), capul traficului de droguri din Taipei. Soția lui misterioasă Joey (Lun-Mei Gwei) se folosește cu istețime de banii lui, dar își ascunde propriul trecut impresionant de toată lumea, inclusiv de fiul ei inteligent Raymond (Wyatt Yang).
Deși inițial cele două planuri par că nu sunt conectate, relațiile dintre personaje se clarifică pe parcurs și o poveste neașteptată de dragoste se conturează. Flashback-urile – o metodă facilă, dar eficientă – sunt instrumentul prin care publicul descoperă în același timp cu copilul ce s-a întâmplat cu 15 ani în urmă, când cei trei adulți s-au intersectat pentru prima dată. Realizatorii se joacă cu acuratețea memoriei umane, întrucât fiecare personaj are propria variantă a unei amintiri, modelată pentru a se potrivi perspectivei lui.
De multe ori băiatul de treisprezece ani pare cel mai matur și curajos, implicându-se activ în oprirea operațiunilor conduse de tatăl său vitreg pentru a împiedica moartea delfinilor. Spiritul său justițiar și ecologist, dar și nevoia de a afla adevărul îl transformă într-un personaj demn de urmărit și susținut, chiar dacă unele acțiuni par trase de păr – ca atunci când pleacă pe motocicleta mamei pentru a recupera registrul păzit de gangsteri.
Amestecul de umor, acțiune, dragoste și tensiune poziționează totuși Weekend în Taipei ca un film ce merită urmărit, unul cu momente chiar suprinzătoare. O scenă memorabilă este lupta corp la corp dintre John și Kwang care are loc într-un cinematograf. Un cuplu de bătrâni rămâne în sală să îi privească atât pe cei doi, cât și bătălia din filmul care rulează în fundal, ceea ce duce la replici savuros de comice și imagini calitative din punct de vedere estetic. Coregrafia dinamică transformă bătăile violente în veritabile acte artistice, iar muzica cu specific taiwanez merge mână în mână cu atmosfera uneori sumbră și cromatica predominant întunecată.
Huang se folosește de trucuri vechi din jobenul genului thriller pentru a păcăli spectatorul. Unul dintre ele, utilizat în Silence of the Lambs sau Saw 2, este montajul paralel dintre două scene: una cu cineva care se apropie de o ușă și una cu altcineva care se află în cameră, șmecheria fiind că de fapt nu este aceeași ușă. Cu toate acestea, sunt și elemente de noutate adăugate, cum ar fi mixul dintre cultura americană și cea taiwaneză, contrastul dintre viața de bogătan și cea dintr-un mic sat de pescari, discursul activist de salvare a mediului pe model Greta Thunberg sau faptul că personajul feminin conduce cel mai repede și bine. Weekend în Taipei devine astfel ușor progresist fără să fie enervant sau politic.
Umorul este de asemenea potențat prin diverse moduri și gag-uri. Este prezent comicul onomastic – numele fals al agentului este George Washington – și cel situațional – gangsterii opresc lupta pentru ca Lawlor să se odihnească. Dar pentru mine nimic nu se compară cu gluma lui Raymond de la final, când încearcă să o convingă pe mama lui să îl lase să lipsească de la școală după tot ce a trăit fiindcă e „tulburat emoțional pe viață”, o ironie la adresa diagnosticelor psihologice de care se face abuz în ultima vreme, mai ales în ce privește parenting-ul și traumele din copilărie.
Weekend în Taipei este un film tradițional de acțiune – cu bătăile, armele și cursele de mașini aferente – plasat într-un context modern. O combinație reușită între o rețetă de succes și un discurs subtil de actualitate, cu o distribuție diversificată etnic fără să fie forțată, întrucât e justificată narativ. Dar totuși, ceva îl împiedică să fie mai mult de atât.
Motivul recurent al peștelui poate fi folosit ca o explicație. „Întotdeauna sunt prinși peștii mici”. În incipitul filmului, John salvează unul și îl pune în pahar, un spațiu unde nu are prea mult loc de mișcare, dar care îi asigură supraviețuirea. La fel se întâmplă și cu Joey la început, ea fiind la rândul ei, la figurat, un pește mic adăpostit într-un pahar pentru a-și proteja familia, fără prea multă libertate. Pare că și Weekend în Taipei a fost limitat de niște pereți invizibili de sticlă, care nu l-au lăsat să își atingă adevăratul potențial. Poate va avea ocazia să devină un pește mare dacă va fi lansat un director’s cut.
