Când se-ntâlnesc două paule fiecare paulă crede că paula lui are dreptate, asta referitor la cearta de mai sus.
Filmul e interesant de privit și probabil Bela Tarr e mândru de realizarea lui pe care doar el o înțelege. Restul sunt speculații.
lili22
pe 01 Septembrie 2018 14:24
Un film albnegru de arta deprimant, nu lasa nicio raza de speranta..
Stephen2D
pe 26 Decembrie 2016 15:47
Cu toate că nu conține elementele semnificative ale lui Béla Tarr din filmele sale precedente (câini care latră, ploaie fals intermitentă, noroi), "Werckmeister harmoniak" reușește să redea condiția umană dintr-un mic sat prins în răceala existențială.
Neavând o limită temporală clar definită, se poate spune că la un moment de climax nefast un misterios circ vine în acest sat maghiar parcă uitat de lume să le prezinte sătenilor "cea mai bună descoperire a umanității", iar oamenii, în scurt timp, se adună atrași mai mult de mister decât de dorință. Ni se promite la repezeală că vom vedea un "Prinț", însă pe parcurs aflăm că în containerul adus se află o gigantică balenă "împăiată" cu ochi cât să cuprindă universul. Imediat li se cere sătenilor să plătească 100 forinți pentru a o vedea, însă odată ce lumea află că aceasta e strict numai pentru privit de la distanță, gloata se revoltă și începe să invadeze spitalul satului.
Titlul filmului face referire la Andreas Werckmeister, teoretician al muzicii baroce cunoscut astăzi mai mult pentru teoria sa "Werckmeister temperament", ce, în linii mari, sugera că folosirea punctului și contrapunctului în muzică este legată de mișcarea ordonată, circulară a planetelor. La fel ca în "Sátántangó", coloana muzicală desfășoară acțiunea. Muzica este elementul esențial al desfășurării, atribuind ca în capodopera SF "Odiseea Spațială" un caracter mișcător, un fel de dans cosmic grandios. Divinitatea sau starea aceasta de a fi, nu se schimbă, este aproape morbidă, dar etern veghetoare. Iar catalizatorul, în acest caz, este personajul lui János (Lars Rudolph), eternul om în căutare de sens. Momentul său în fața divinității nu inspiră (precum "Zona" din "Stalker"), ci arată omul în goliciunea sa. Momentul este emoționant, mai ales de faptul că János este incapabil de a vedea cu proprii ochi ceva, orice lucru revelator în acest plan.
Apoi urmează timpul care se așterne ca o amintire astrală în universul rece, nelăsând să iasă la iveală decât acele momente care caracterizează și relevă ființa. Viziunea artistului, a creatorului este fatalistă însă nu și a lumii și a universului. Prin ciclicitate îi sunt atribuite valori umane aproape astrale, însă, ciudat lucru, nu limitează nici omul, nici universul, ci mai mult, există o alinare reciprocă. Atmosfera ajută întru totul, punând accent pe idiosincrasiile personajelor, fiecare desfășurându-se încet prin repetiție la dimensiunea lui.
alali
pe 04 Iulie 2016 01:55
Inainte de a viziona aceasta realizare exceptionala, orice cinefil trebuie sa inteleaga in prealabil filosofia regizorala a lui Bela Tarr legata de "timp" si "evenimente"; ca despre titlu peliculei si trimiterea la opera lui Andreas Werckmeister ni se dau destule detalii in film. Intelegerea teoriei armoniilor reprezinta un plus dar nu este capitala in incercarea de a descrifra mesajul proiectiei; ferice de cei inzestrati cu o asa sensibilitate si capabili sa desluseasca astfel de taine ce pentru mine vor ramane ferecate pe vecie.
Faptul ca "nimic nu se intampla cu adevarat" si ca "doar timpul este genuin si real", este esential de insusit, asa cum spuneam, de oricine vrea sa ia contact cu universul tenebros al lui Tarr. Si iarasi o sa fac referire la propria-mi persoana si o sa spun ca pe mine m-a indepartat aceasta doctrina pe care regizorul o transpune in imagini si ca intr-o oarecare masura mi s-au diminuat sansele de a intelege si simti pe deplina dimensiunea reale a acestei creatii. Sunt genul care cauta actiunea, fiind in fond un impatimit al naratiunii, (chiar si a celeia ce se consuma mocnit cum e cazul lui In the Mood for Love), in orice creatie artistica pe care imi propun sa o parcurg, fie ea literara, cinematografica sau teatrala.
Dar chiar si asa, cazul de fata este unul aparte. Indiferent daca este sau nu pe gustul tau, Werckmeister Harmonies se impune ca o realizare de o autenticitate de netagaduit si cu o valoare inestimabila.
In ciuda elementelor apocaliptice cum sunt plagile care par ca au lovit orasul sau cazul disparitilor familiilor intregi si a lespezilor din morminte, filmul este mai mult unul al inceputurilor decat unul al sfarsitului, lucru revelat in final cand ura se preda in fata nevinovatiei, a neputintei si a goliciunii. Balena, un animal fabulos pentru oamenii limitati ai micutului oras care nici macar nu isi pot imagina o astfel de creatura ca fiind reala, capata proportii demonice, devenind un monstru prevestitor al distrugerii, acel rau primordial aidoma Leviatanului biblic. Intrarea in oras a imensei structuri care gazduieste aceasta bestie neinsufletita este pe cat de poetic ecranizata, pe atat de terifianta. Acea umbra care acopera cladirile strazii principale, intunericul ce acapareaza orasul nu poate prevesti decat un dezastru.
Evenimentele prezentate doar aluziv, nefiind precizata nici sursa ce declanseaza isteria nici motivul pentru care se starneste rascoala, sau macar revendicarile protestatarilor ori orice alt detaliu, nu dauneaza filmului atat pe cat s-ar crede pentru ca deosebirea intre acest lungmetraj si oricare altul este ca Werckmeister Harmonies mai mult se simte decat se intelege. Este un film al starilor si al atmosferei.
Si din toata aceasta atmosfera rezulta un acting nepamantean. Dpmdv este cea mai buna interpretare ever. Janos (Lars Rudolph) este desavarsit in tot ceea ce transmite. O redare mai umana a sentimentelor si a starilor prin care trece personajul sau e imposibil de imaginat. Si unde mai pui ca stilul de filmare cu toate acele cadre lungi, (sunt doar 45 de cadre in tot filmul, ceea ce face ca durata medie sa ajunga la 3 minute si 13 secunde/cadru), pun in dificultate actorul care trebuie sa isi mentina mimica si starea o perioada indelungata. Secventa mersului spre piata a celor doi barbati de exemplu, Janos alaturi de unchiul Gyorgy (Peter Fitz), transmite emotii atat de profunde incat niciun text sau dialog din lume asta nu ar fi reusit sa zugraveasca un astfel de tablou ca cel al mersului celor doi.
Concluzie: O capodopera in primul rand ca stil dar si ca exprimare, o poezie in alb si negru ce nu poate sa nu trezeasca demonii din fiecare. Omul este dezgolit si prezentat asa cum e el in realitate, rau, demonic, capabil sa nasca monstrii, dar si capabil sa reintre in armonie cu Cel ce este iubire si care L-a creat pe el din dragoste. Nota 9,28!
klute
pe 23 Ianuarie 2016 15:14
Memorabilă meditație alb-negru asupra precarității umane, Werckmeister harmóniák fascinează (dar cam în același fel în care fascinează privirea șarpelui) prin abilitatea aproape de neînțeles cu care transmută familiarul în straniu și liniștea în teroare, prin ușurința de a utiliza realitatea crasă ca materie primă a coșmarului sau prin modul subtil de a converti grozăvia în melancolie intratabilă. Atmosferă sumbră, apăsătoare, hipnotică și tematică incomodă: amnezia și aroganța creaturii, orbirea voioasă cu care istoria defilează spre catastrofă. Dar, deși viziunea e pesimistă și orgoliul "animalului cu obrajii roșii" biciuit, trebuie remarcate tonusul mult peste medie și îndrăzneala pe care le probează Béla Tarr. Cadrul ales pentru desfășurarea acțiunii este un prăpădit tîrgușor de provincie din pusta panonică, tîrgușor despre care un Sadoveanu ar fi putut spune fără să clipească că acela e "locul unde nu s-a întîmplat nimic". Tarr, însă, este de altă părere. În acea fundătură mizerabilă, cu tot rangul ei înalt de imagine a lumii, au loc descinderi neverosimile (sosește o uriașă balenă împăiată, simbol al divinității defuncte, însoțită de un pitic, un homunculus căruia nu-i vedem decît umbra și care își spune Prințul, dar ar putea fi numit și Ucigă-l-muzica-sferelor) și se petrec evenimente cruciale (o revoltă a maselor galvanizate de discursurile Prințului, culminînd cu devastarea unui spital). Toate acestea sînt de rău augur și au un caracter terifiant, dar nu se pot compara cu oroarea provocată unui exilat în pustia provinciei de sentimentul de părăsire și de nonsensul cotidian. Decît să nu se fi întîmplat nimic (pînă cînd?), bine că s-a întîmplat (odată) și asta. Cum ar fi ridicol să speri că lumea s-ar putea întoarce la vremurile lui Pitagora, cînd gama muzicală era mai naturală, numerele iraționale erau expediate în tenebrele exterioare, iar perfecțiunea era privilegiul zeilor, "singura" dorință demnă de un bărbat adevărat este să fie contemporan cu sfîrșitul, cu amurgul zeilor și al oamenilor - "cînd" chiar că nu se va mai întîmpla nimic, nici măcar timpul.
cosmin742000
pe 20 Septembrie 2012 20:32
Un extraordinar film de arta facut ca in vremurile bune.
Vegetarian
pe 01 Ianuarie 2012 06:07
In spatele unui barbat de succes se afla o femeie puternica . Nemtii sunt cel buni exportatori din Europa . Cel care a creat compania producatoare de avioane Boeing a fost un neamt . Cum sunt femeile care se afla in spatele lor ?
Filmul e interesant de privit și probabil Bela Tarr e mândru de realizarea lui pe care doar el o înțelege. Restul sunt speculații.
Neavând o limită temporală clar definită, se poate spune că la un moment de climax nefast un misterios circ vine în acest sat maghiar parcă uitat de lume să le prezinte sătenilor "cea mai bună descoperire a umanității", iar oamenii, în scurt timp, se adună atrași mai mult de mister decât de dorință. Ni se promite la repezeală că vom vedea un "Prinț", însă pe parcurs aflăm că în containerul adus se află o gigantică balenă "împăiată" cu ochi cât să cuprindă universul. Imediat li se cere sătenilor să plătească 100 forinți pentru a o vedea, însă odată ce lumea află că aceasta e strict numai pentru privit de la distanță, gloata se revoltă și începe să invadeze spitalul satului.
Titlul filmului face referire la Andreas Werckmeister, teoretician al muzicii baroce cunoscut astăzi mai mult pentru teoria sa "Werckmeister temperament", ce, în linii mari, sugera că folosirea punctului și contrapunctului în muzică este legată de mișcarea ordonată, circulară a planetelor. La fel ca în "Sátántangó", coloana muzicală desfășoară acțiunea. Muzica este elementul esențial al desfășurării, atribuind ca în capodopera SF "Odiseea Spațială" un caracter mișcător, un fel de dans cosmic grandios. Divinitatea sau starea aceasta de a fi, nu se schimbă, este aproape morbidă, dar etern veghetoare. Iar catalizatorul, în acest caz, este personajul lui János (Lars Rudolph), eternul om în căutare de sens. Momentul său în fața divinității nu inspiră (precum "Zona" din "Stalker"), ci arată omul în goliciunea sa. Momentul este emoționant, mai ales de faptul că János este incapabil de a vedea cu proprii ochi ceva, orice lucru revelator în acest plan.
Apoi urmează timpul care se așterne ca o amintire astrală în universul rece, nelăsând să iasă la iveală decât acele momente care caracterizează și relevă ființa. Viziunea artistului, a creatorului este fatalistă însă nu și a lumii și a universului. Prin ciclicitate îi sunt atribuite valori umane aproape astrale, însă, ciudat lucru, nu limitează nici omul, nici universul, ci mai mult, există o alinare reciprocă. Atmosfera ajută întru totul, punând accent pe idiosincrasiile personajelor, fiecare desfășurându-se încet prin repetiție la dimensiunea lui.
Faptul ca "nimic nu se intampla cu adevarat" si ca "doar timpul este genuin si real", este esential de insusit, asa cum spuneam, de oricine vrea sa ia contact cu universul tenebros al lui Tarr. Si iarasi o sa fac referire la propria-mi persoana si o sa spun ca pe mine m-a indepartat aceasta doctrina pe care regizorul o transpune in imagini si ca intr-o oarecare masura mi s-au diminuat sansele de a intelege si simti pe deplina dimensiunea reale a acestei creatii. Sunt genul care cauta actiunea, fiind in fond un impatimit al naratiunii, (chiar si a celeia ce se consuma mocnit cum e cazul lui In the Mood for Love), in orice creatie artistica pe care imi propun sa o parcurg, fie ea literara, cinematografica sau teatrala.
Dar chiar si asa, cazul de fata este unul aparte. Indiferent daca este sau nu pe gustul tau, Werckmeister Harmonies se impune ca o realizare de o autenticitate de netagaduit si cu o valoare inestimabila.
In ciuda elementelor apocaliptice cum sunt plagile care par ca au lovit orasul sau cazul disparitilor familiilor intregi si a lespezilor din morminte, filmul este mai mult unul al inceputurilor decat unul al sfarsitului, lucru revelat in final cand ura se preda in fata nevinovatiei, a neputintei si a goliciunii. Balena, un animal fabulos pentru oamenii limitati ai micutului oras care nici macar nu isi pot imagina o astfel de creatura ca fiind reala, capata proportii demonice, devenind un monstru prevestitor al distrugerii, acel rau primordial aidoma Leviatanului biblic. Intrarea in oras a imensei structuri care gazduieste aceasta bestie neinsufletita este pe cat de poetic ecranizata, pe atat de terifianta. Acea umbra care acopera cladirile strazii principale, intunericul ce acapareaza orasul nu poate prevesti decat un dezastru.
Evenimentele prezentate doar aluziv, nefiind precizata nici sursa ce declanseaza isteria nici motivul pentru care se starneste rascoala, sau macar revendicarile protestatarilor ori orice alt detaliu, nu dauneaza filmului atat pe cat s-ar crede pentru ca deosebirea intre acest lungmetraj si oricare altul este ca Werckmeister Harmonies mai mult se simte decat se intelege. Este un film al starilor si al atmosferei.
Si din toata aceasta atmosfera rezulta un acting nepamantean. Dpmdv este cea mai buna interpretare ever. Janos (Lars Rudolph) este desavarsit in tot ceea ce transmite. O redare mai umana a sentimentelor si a starilor prin care trece personajul sau e imposibil de imaginat. Si unde mai pui ca stilul de filmare cu toate acele cadre lungi, (sunt doar 45 de cadre in tot filmul, ceea ce face ca durata medie sa ajunga la 3 minute si 13 secunde/cadru), pun in dificultate actorul care trebuie sa isi mentina mimica si starea o perioada indelungata. Secventa mersului spre piata a celor doi barbati de exemplu, Janos alaturi de unchiul Gyorgy (Peter Fitz), transmite emotii atat de profunde incat niciun text sau dialog din lume asta nu ar fi reusit sa zugraveasca un astfel de tablou ca cel al mersului celor doi.
Concluzie: O capodopera in primul rand ca stil dar si ca exprimare, o poezie in alb si negru ce nu poate sa nu trezeasca demonii din fiecare. Omul este dezgolit si prezentat asa cum e el in realitate, rau, demonic, capabil sa nasca monstrii, dar si capabil sa reintre in armonie cu Cel ce este iubire si care L-a creat pe el din dragoste. Nota 9,28!