Filmul nu surprinde cu nimic, acțiunea lineară, ușor de intuit. Cadrele horror și sunetul mai salvează filmul. Nu e genul de film care să te țină cu sufletul la gura dacă ai mai văzut filme horror. Actrița din rolul principal nu transmite nicio emoție, nu e genul de film care să te miște.
user-6714d7a83109a
pe 12 Februarie 2026 11:04
Un fluier antic blestemat al carui sunet ii grabeste moartea celui care il foloseste.
Filmul nu te surprinde cu nimic nou in genul filmelor de horror cu adolescenti. Interpretarea e modesta si e prea putina dramă. Cel putin actorii nu transmit. De remarcat ca imaginile horror sint suprinse bine si foarte vii. Sunete puternice si rezonante pe emotiile traite de personaje. Efecte speciale reusite dar pelicula nu are profunzime si nu vine cu idei care sa te puna pe gânduri. Un film cu un fir epic simplist fara o actiune complicata si deci in concluzie nimic nou, nimic surprinzator in materie de horror. Desigur ca putem inflori si scoate detalii savuroase, dar e bine sa fim realisti si sa intelegem ca e un scenariu banal, croit pe genunchi si foarte previzibil si mai ales ca suntem in anul 2026. Cine n-a vazut un film de horror in acest fel cu moarte si destin implacabil ar putea zice despre el ca este o superrealizare.
Finalul m-a dezamagit si a fost de-a dreptul jalnic. N-as recomanda pe viitor numărul 2. Subiectul este interesant de urmarit dar felul cum e gandit, nu.
Nu reusesc sa gasesc in acest film ceva care sa ma aduca in meditatie. S-au facut filme mult mai bune. E o simplă croiala fara sa faca valuri facut parca din amintiri, inventat si copiat din alte filme.
Parerea mea de amator pe acest gen.
Si ca sa fiu inteles mai bine, un film care te cucereste si te pune pe ganduri e acel film construit pe o poveste fie ea adevarata sau nu, dar care in spate are un mesaj puternic si profund in acelasi timp, iar gherheful pe care este țesut, imagini, muzica, actori, coregrafie etc are straiurile meșteșugite si il poarta pe spectator in realitatea artistica pe care regizorul si-a imaginat,-o. Nu e cazul aici.
Sa se faca defirenta intre arta si o nartiune expusa.
Asa se poate gasi oricine cu studii de specialitate sa faca la comanda astfel de filme. Ideea e frumoasa si interesanta dar punerea in scenă nu.
Va rog frumos nu pacaliti tineretul cu astfel productii.
Alex24
pe 08 Februarie 2026 08:38
Într-un peisaj cinematografic horror suprasaturat, Whistle reușește să se distingă printr-o idee centrală simplă, dar extrem de eficientă, și printr-o abordare surprinzător de matură a temei inevitabilității. Inspirat din tradiția filmelor cu obiecte blestemate, dar rafinat printr-o sensibilitate modernă și emoțională, filmul regizat de Corin Hardy este mai mult decât o succesiune de morți inventive: este o reflecție tulburătoare despre destin și despre ce alegem să facem atunci când timpul nu mai este de partea noastră.
Conceptul din spatele filmului este clar și neliniștitor: un fluier antic al morții care nu creează un destin nou, ci îl accelerează pe cel deja scris. Cei care aud sunetul fluierului vor muri exact așa cum ar fi murit oricum: doar mult mai devreme. Această regulă oferă filmului o dimensiune aproape filozofică, punând sub semnul întrebării liberul arbitru și sensul luptei împotriva inevitabilului.
Filmul își stabilește regulile încă din primele minute, printr-o secvență de deschidere brutală, menită să transmită un mesaj clar: nimeni nu este în siguranță. Fără a apela la subtilități inutile, Whistle își asumă de la început natura fatalistă și nu face compromisuri în privința impactului.
Acțiunea se mută apoi asupra lui Chrys (Dafne Keen), o adolescentă retrasă, cu o estetică gotică și un trecut marcat de pierdere și traumă. Descoperirea fluierului într-un liceu dintr-un oraș post-industrial apăsător declanșează un lanț de evenimente care o obligă pe Chrys să se confrunte nu doar cu moartea, ci și cu propriile răni emoționale. Keen oferă o interpretare matură și nuanțată, confirmând că a depășit definitiv statutul de copil-minune.
Alături de ea se află Ellie (Sophie Nélisse), un personaj empatic și inteligent, cu care Chrys dezvoltă o relație construită natural și lipsită de artificii. Filmul tratează această legătură cu discreție și respect, evitând exploatarea emoțională și oferind în schimb momente autentice de intimitate care amplifică impactul tragediilor.
Un contrapunct binevenit este Rel (Sky Yang), vărul lui Chrys, optimist și pasionat de benzi desenate. Energia și căldura lui aduc echilibru unei povești dominate de fatalism, iar relația dintre cei doi oferă unele dintre cele mai emoționante momente ale filmului.
Distribuția secundară este la rândul ei memorabilă. Michelle Fairley interpretează o colecționară misterioasă de artefacte, un avertisment viu despre pericolele curiozității necontrolate. Nick Frost aduce un umor negru bine dozat în rolul unui profesor cinic, iar Percy Hynes White creează un personaj profund neliniștitor: un pastor tânăr, dominat de fanatism și cruzime latentă.
Din punct de vedere vizual, Whistle impresionează prin atmosfera sa sumbră. Orașul mereu înnorat, degradat și aproape abandonat reflectă perfect starea interioară a personajelor. Scenele de moarte sunt construite cu imaginație și tensiune, amintind de seria Final Destination, însă fără a cădea în gratuitate. Suspansul nu vine doar din șoc, ci și din anticipare, cinefanul știe că moartea va veni, dar nu știe cum.
Unul dintre marile atuuri ale filmului este echilibrul dintre horror-ul visceral și subtextul emoțional. Whistle abordează teme precum vinovăția, pierderea, dependența și acceptarea adevărului, iar Chrys devine o eroină atipică tocmai pentru că nu încearcă să fugă de soartă, ci să o înțeleagă.
În concluzie, Whistle: Sunetul morții este un horror inteligent, bine jucat și vizual memorabil, care demonstrează că genul poate fi, în același timp, șocant și profund. Cu o scenă post-generic ce deschide clar drumul către o continuare, filmul are potențialul de a deveni începutul unei francize solide.
Poate acest film ar fi trebuit să beneficieze de un titlu românesc mai sugestiv: Fluierul morții, care ar fi accentuat mai clar dimensiunea sa fatalistă. Chiar și așa, Whistle rămâne una dintre cele mai interesante surprize horror ale momentului.
bulld08
pe 08 Februarie 2026 00:22
E o copie rasuflata a filmului Destinatie Finala doar ca apar si secvente care promoveaza LGBD-ul
Filmul nu te surprinde cu nimic nou in genul filmelor de horror cu adolescenti. Interpretarea e modesta si e prea putina dramă. Cel putin actorii nu transmit. De remarcat ca imaginile horror sint suprinse bine si foarte vii. Sunete puternice si rezonante pe emotiile traite de personaje. Efecte speciale reusite dar pelicula nu are profunzime si nu vine cu idei care sa te puna pe gânduri. Un film cu un fir epic simplist fara o actiune complicata si deci in concluzie nimic nou, nimic surprinzator in materie de horror. Desigur ca putem inflori si scoate detalii savuroase, dar e bine sa fim realisti si sa intelegem ca e un scenariu banal, croit pe genunchi si foarte previzibil si mai ales ca suntem in anul 2026. Cine n-a vazut un film de horror in acest fel cu moarte si destin implacabil ar putea zice despre el ca este o superrealizare.
Finalul m-a dezamagit si a fost de-a dreptul jalnic. N-as recomanda pe viitor numărul 2. Subiectul este interesant de urmarit dar felul cum e gandit, nu.
Nu reusesc sa gasesc in acest film ceva care sa ma aduca in meditatie. S-au facut filme mult mai bune. E o simplă croiala fara sa faca valuri facut parca din amintiri, inventat si copiat din alte filme.
Parerea mea de amator pe acest gen.
Si ca sa fiu inteles mai bine, un film care te cucereste si te pune pe ganduri e acel film construit pe o poveste fie ea adevarata sau nu, dar care in spate are un mesaj puternic si profund in acelasi timp, iar gherheful pe care este țesut, imagini, muzica, actori, coregrafie etc are straiurile meșteșugite si il poarta pe spectator in realitatea artistica pe care regizorul si-a imaginat,-o. Nu e cazul aici.
Sa se faca defirenta intre arta si o nartiune expusa.
Asa se poate gasi oricine cu studii de specialitate sa faca la comanda astfel de filme. Ideea e frumoasa si interesanta dar punerea in scenă nu.
Va rog frumos nu pacaliti tineretul cu astfel productii.
Conceptul din spatele filmului este clar și neliniștitor: un fluier antic al morții care nu creează un destin nou, ci îl accelerează pe cel deja scris. Cei care aud sunetul fluierului vor muri exact așa cum ar fi murit oricum: doar mult mai devreme. Această regulă oferă filmului o dimensiune aproape filozofică, punând sub semnul întrebării liberul arbitru și sensul luptei împotriva inevitabilului.
Filmul își stabilește regulile încă din primele minute, printr-o secvență de deschidere brutală, menită să transmită un mesaj clar: nimeni nu este în siguranță. Fără a apela la subtilități inutile, Whistle își asumă de la început natura fatalistă și nu face compromisuri în privința impactului.
Acțiunea se mută apoi asupra lui Chrys (Dafne Keen), o adolescentă retrasă, cu o estetică gotică și un trecut marcat de pierdere și traumă. Descoperirea fluierului într-un liceu dintr-un oraș post-industrial apăsător declanșează un lanț de evenimente care o obligă pe Chrys să se confrunte nu doar cu moartea, ci și cu propriile răni emoționale. Keen oferă o interpretare matură și nuanțată, confirmând că a depășit definitiv statutul de copil-minune.
Alături de ea se află Ellie (Sophie Nélisse), un personaj empatic și inteligent, cu care Chrys dezvoltă o relație construită natural și lipsită de artificii. Filmul tratează această legătură cu discreție și respect, evitând exploatarea emoțională și oferind în schimb momente autentice de intimitate care amplifică impactul tragediilor.
Un contrapunct binevenit este Rel (Sky Yang), vărul lui Chrys, optimist și pasionat de benzi desenate. Energia și căldura lui aduc echilibru unei povești dominate de fatalism, iar relația dintre cei doi oferă unele dintre cele mai emoționante momente ale filmului.
Distribuția secundară este la rândul ei memorabilă. Michelle Fairley interpretează o colecționară misterioasă de artefacte, un avertisment viu despre pericolele curiozității necontrolate. Nick Frost aduce un umor negru bine dozat în rolul unui profesor cinic, iar Percy Hynes White creează un personaj profund neliniștitor: un pastor tânăr, dominat de fanatism și cruzime latentă.
Din punct de vedere vizual, Whistle impresionează prin atmosfera sa sumbră. Orașul mereu înnorat, degradat și aproape abandonat reflectă perfect starea interioară a personajelor. Scenele de moarte sunt construite cu imaginație și tensiune, amintind de seria Final Destination, însă fără a cădea în gratuitate. Suspansul nu vine doar din șoc, ci și din anticipare, cinefanul știe că moartea va veni, dar nu știe cum.
Unul dintre marile atuuri ale filmului este echilibrul dintre horror-ul visceral și subtextul emoțional. Whistle abordează teme precum vinovăția, pierderea, dependența și acceptarea adevărului, iar Chrys devine o eroină atipică tocmai pentru că nu încearcă să fugă de soartă, ci să o înțeleagă.
În concluzie, Whistle: Sunetul morții este un horror inteligent, bine jucat și vizual memorabil, care demonstrează că genul poate fi, în același timp, șocant și profund. Cu o scenă post-generic ce deschide clar drumul către o continuare, filmul are potențialul de a deveni începutul unei francize solide.
Poate acest film ar fi trebuit să beneficieze de un titlu românesc mai sugestiv: Fluierul morții, care ar fi accentuat mai clar dimensiunea sa fatalistă. Chiar și așa, Whistle rămâne una dintre cele mai interesante surprize horror ale momentului.