Părerea criticului
White House Down a fost deja etichetat drept un răsunător eşec de casă şi nu pricepem de ce. Departe de a fi cel mai tare film de acţiune din toate timpurile, noua producţie a lui Roland Emmerich este în acelaşi timp amuzantă şi imprevizibilă, ceea ce se poate spune despre puţine dintre filmele noi de gen şi categoric nu se poate spune despre Olympus Has Fallen, cealaltă premieră din 2013 în care Casa Albă are mult de îndurat.
În primul rând, White House Down respectă formula blockbusterului de vară (ceea ce, din adesea neinspirată frondă, puţine filme mai fac, deşi aspiră la această etichetă), adică are umor, e plin de efecte speciale, aruncă pe ecran protagonişti simpatici şi credibili şi nu plictiseşte spectatorul pe durata (cam generoasă) de 137 de minute. Normal că White House Down a avut de suferit din cauza lui Olympus Has Fallen, dar dintre cele două titluri Cinemagia alege fără să ezite filmul cu Channing Tatum şi Jamie Foxx. Fără se ia în serios, improvizând încontinuu şi distrugând cu voluptate preţioase artefacte, dar şi întreaga clădire ce găzduieşte puterea americană, White House Down se transformă într-o vizită la cinema agreabil de zgomotoasă.
Pe aceeaşi formulă, de "Die Hard la Casa Albă", premiera de vineri uită de tonul sumbru din Olympus Has Fallen, care te face să crezi că un pas greşit al lui Gerard Butler va avea ca efect dispariţia democraţiei în lume, şi-şi permite să facă haz de preşedinţia americană, de serviciile secrete şi de cetăţeanul de rând, aruncând într-un talmeş-balmeş vioi ostatici, terorişti, soldaţi, agenţi secreţi şi un preşedinte de culoare care dă pantofii din piele neagră pe o colorată pereche de adidaşi. Jamie Foxx este excelent în rolul preşedintelui Sawyer, care, atunci când Casa Albă este atacată de un grup paramilitar, îşi dă seama că arsenalul său din vorbe şi stilou este incomplet (nu că preşedintele n-ar improviza până la sfârşitul filmului).
Nu avem decât cuvinte de laudă şi pentru Channing Tatum, pe care până nu demult îl consideram doar un o prezenţă estetică în filme, dar care, la doar 33 de ani, are toate şansele să se transforme într-un Bruce Willis al următoarelor două decenii. Rolul lui John Cale, un fost soldat din Afganistan surprins de atacatori în Casa Albă în timpul unui tur făcut cu fetiţa lui Emily (Joey King), îi vine mănuşă lui Tatum, priceput nu doar să împartă gloanţe şi pumni, ci şi să lucreze cu umorul din scenariul lui James Vanderbilt.
Da, filmul este plin de clişee, iar momentele stupide nu lipsesc, dar nimeni nu-i poate contesta energia şi inventivitatea în distrugerile atât de vizitatei clădiri din Washington. Emmerich are inspirata idee de a nu-l transforma, pocnind din degete, pe preşedinte într-un specialist în arte marţiale, astfel încât tandemul soldat-politician e credibil. Ce-i lipseşte lui White House Down este un villain carismatic şi înspăimântător, ca şi confruntări mai convingătoare, care să nu lase impresia că eroii sunt Superman şi că răufăcătorii suferă de un deficit grav de inteligenţă. În orice caz, premiera de vineri a fost o surpriză plăcută.
În primul rând, White House Down respectă formula blockbusterului de vară (ceea ce, din adesea neinspirată frondă, puţine filme mai fac, deşi aspiră la această etichetă), adică are umor, e plin de efecte speciale, aruncă pe ecran protagonişti simpatici şi credibili şi nu plictiseşte spectatorul pe durata (cam generoasă) de 137 de minute. Normal că White House Down a avut de suferit din cauza lui Olympus Has Fallen, dar dintre cele două titluri Cinemagia alege fără să ezite filmul cu Channing Tatum şi Jamie Foxx. Fără se ia în serios, improvizând încontinuu şi distrugând cu voluptate preţioase artefacte, dar şi întreaga clădire ce găzduieşte puterea americană, White House Down se transformă într-o vizită la cinema agreabil de zgomotoasă.
Pe aceeaşi formulă, de "Die Hard la Casa Albă", premiera de vineri uită de tonul sumbru din Olympus Has Fallen, care te face să crezi că un pas greşit al lui Gerard Butler va avea ca efect dispariţia democraţiei în lume, şi-şi permite să facă haz de preşedinţia americană, de serviciile secrete şi de cetăţeanul de rând, aruncând într-un talmeş-balmeş vioi ostatici, terorişti, soldaţi, agenţi secreţi şi un preşedinte de culoare care dă pantofii din piele neagră pe o colorată pereche de adidaşi. Jamie Foxx este excelent în rolul preşedintelui Sawyer, care, atunci când Casa Albă este atacată de un grup paramilitar, îşi dă seama că arsenalul său din vorbe şi stilou este incomplet (nu că preşedintele n-ar improviza până la sfârşitul filmului).
Nu avem decât cuvinte de laudă şi pentru Channing Tatum, pe care până nu demult îl consideram doar un o prezenţă estetică în filme, dar care, la doar 33 de ani, are toate şansele să se transforme într-un Bruce Willis al următoarelor două decenii. Rolul lui John Cale, un fost soldat din Afganistan surprins de atacatori în Casa Albă în timpul unui tur făcut cu fetiţa lui Emily (Joey King), îi vine mănuşă lui Tatum, priceput nu doar să împartă gloanţe şi pumni, ci şi să lucreze cu umorul din scenariul lui James Vanderbilt.
Da, filmul este plin de clişee, iar momentele stupide nu lipsesc, dar nimeni nu-i poate contesta energia şi inventivitatea în distrugerile atât de vizitatei clădiri din Washington. Emmerich are inspirata idee de a nu-l transforma, pocnind din degete, pe preşedinte într-un specialist în arte marţiale, astfel încât tandemul soldat-politician e credibil. Ce-i lipseşte lui White House Down este un villain carismatic şi înspăimântător, ca şi confruntări mai convingătoare, care să nu lase impresia că eroii sunt Superman şi că răufăcătorii suferă de un deficit grav de inteligenţă. În orice caz, premiera de vineri a fost o surpriză plăcută.
