Părerea criticului
La cit de frumoasa este, Michelle Pfeiffer nici nu mai trebuie sa joace... in "Dragoste otravitoare" (genul de poveste ce pare autobiografica, pana-ti dai seama ca e prea cu ochi si cu sprancene chiar si pentru o autobiografie), ea este Ingrid, o mama artista careia i se rupe de fie-sa, dar care, odata ajunsa la parnaie, simte ca s-ar plictisi daca nu i-ar baga niste strambe (stramba fiind o dovada de iubire!). Fiica, Astrid ("Aminteste-ti ca ne tragem din vikingi", ii repeta mama-Ingrid), ajunge in diferite familii adoptive si-ntalneste diferite alte "mame" - de la o parasuta-devenita-maniaca-religioasa (Robin Wright Penn, intr-o compozitie de-ti sta ceasul) la o femeie-obiect, obosita sa-si astepte barbatul si singura-cuc in orele ramase libere (Renee Zellweger, excelenta ca intotdeauna)... La fiecare noua adoptie, Astrid isi schimba look-ul si comportamentul (preferata mea: stilul "black-Madonna", obtinut in urma intalnirii unei rusoaice cinice care vinde toale prin talciocuri). Alison Lohman o joaca pe Astrid de parca viata ei s-ar opri la rolul asta; una peste alta, "Dragoste otravitoare" te tine in scaun cu o combinatie de thriller-melodrama care e mai OK decat pare la-nceput.
Ceea ce nu se poate spune despre "Nasul stresat" - continuarea lui "Cu nasu' la psihiatru", care-si facea un pustiu de bine daca se oprea la psihiatru. Robert De Niro, in top-forma cabotina, face niste strambaturi de mai mare mila (momentul "catatonic" e bun, dar si mai bune sunt dublele ratate de dupa genericul final!), in timp ce Billy Crystal repeta de-atatea ori replica cu "jalea e un proces" ca-ti vine sa-i dai scenaristului o pastila anti-amnezie... Dupa vreo cinspe minute de haz, filmul lui Harold Ramis cade-n plictis si poante proaste. Jenant!
Ceea ce nu se poate spune despre "Nasul stresat" - continuarea lui "Cu nasu' la psihiatru", care-si facea un pustiu de bine daca se oprea la psihiatru. Robert De Niro, in top-forma cabotina, face niste strambaturi de mai mare mila (momentul "catatonic" e bun, dar si mai bune sunt dublele ratate de dupa genericul final!), in timp ce Billy Crystal repeta de-atatea ori replica cu "jalea e un proces" ca-ti vine sa-i dai scenaristului o pastila anti-amnezie... Dupa vreo cinspe minute de haz, filmul lui Harold Ramis cade-n plictis si poante proaste. Jenant!
