Părerea criticului
Comedia europeană „Bun venit în Germania” a intrat vineri în cinematografele noastre. Subiectul filmului e pe atât de actual, pe cât este - poate - de incomod: problema refugiaţilor din ţările occidentale, şi interacţiunea lor cu „lumea aşezată” de acolo.
Şi, fie că vorbim din postura unor prieteni ai refugiaţilor ori din postura unui sceptic, Welcome in Germany este o comedie dar şi un film simplu şi sincer: povestea unui refugiat care îşi găseşte liniştea împrietenindu-se cu o familie occidentală, nu fără a trece prin mai multe întorsături comice şi, în acelaşi timp, ajutându-i pe membrii familiei să se redescopere pe sine.
Familia Hartmann, pe de o parte, este o familie înstărită de vârsta a treia. Deşi trăiesc într-un loc idilic, viaţa lor nu e tocmai perfectă: bătrâneţea îi sperie, se simt excluşi social, iar copii lor de vârstă adultă nu sunt exact aşa cum şi-ar dori.
Pe de altă parte, Diallo este un refugiat de culoare din Nigeria, care a fugit pentru a supravieţui masacrului în care islamiştii i-au omorât familia (scena rememorării momentului, în faţa unei clase plină de elevi, este poate singura tragică din film, cu atât mai mult cu cât aceste drame se petrec chiar în acest moment în întreaga lume musulmană).
Însă Diallo este musafirul (imigrantul) ideal: sensibil şi inteligent, nu ne lasă nicio îndoială că ar fi binevenit chiar în blocul în care locuim. Nici lumea occidentală nu e la fel de omogenă: extrema dreaptă e prezentă, pe linia organizaţiei Pegida (care militează în Germania, în general pe căi legale, împotriva imigranţilor).
Cei doi fii ai cuplului, el un tată singur care e prea ocupat cu munca şi cu succesul personal, ea o tânără care are dificultăţi în a se maturiza, vor învăţa ceva de la Diallo.
Filmul nu este un îndemn sau un exemplu de propagandă. E o încercare veselă şi reuşită de a găsi omenia peste tot unde această există. Şi în noi - dacă ne identificăm cu familia de occidentali, şi în străini.
Şi, fie că vorbim din postura unor prieteni ai refugiaţilor ori din postura unui sceptic, Welcome in Germany este o comedie dar şi un film simplu şi sincer: povestea unui refugiat care îşi găseşte liniştea împrietenindu-se cu o familie occidentală, nu fără a trece prin mai multe întorsături comice şi, în acelaşi timp, ajutându-i pe membrii familiei să se redescopere pe sine.
Familia Hartmann, pe de o parte, este o familie înstărită de vârsta a treia. Deşi trăiesc într-un loc idilic, viaţa lor nu e tocmai perfectă: bătrâneţea îi sperie, se simt excluşi social, iar copii lor de vârstă adultă nu sunt exact aşa cum şi-ar dori.
Pe de altă parte, Diallo este un refugiat de culoare din Nigeria, care a fugit pentru a supravieţui masacrului în care islamiştii i-au omorât familia (scena rememorării momentului, în faţa unei clase plină de elevi, este poate singura tragică din film, cu atât mai mult cu cât aceste drame se petrec chiar în acest moment în întreaga lume musulmană).
Însă Diallo este musafirul (imigrantul) ideal: sensibil şi inteligent, nu ne lasă nicio îndoială că ar fi binevenit chiar în blocul în care locuim. Nici lumea occidentală nu e la fel de omogenă: extrema dreaptă e prezentă, pe linia organizaţiei Pegida (care militează în Germania, în general pe căi legale, împotriva imigranţilor).
Cei doi fii ai cuplului, el un tată singur care e prea ocupat cu munca şi cu succesul personal, ea o tânără care are dificultăţi în a se maturiza, vor învăţa ceva de la Diallo.
Filmul nu este un îndemn sau un exemplu de propagandă. E o încercare veselă şi reuşită de a găsi omenia peste tot unde această există. Şi în noi - dacă ne identificăm cu familia de occidentali, şi în străini.
