Părerea criticului
Este uşor să te uiţi cu bunăvoinţă la Wish/Dorinţa, cea mai recentă animaţie Disney care insistă să omagieze peste o sută de alte titluri create de celebrul Walt şi urmaşii săi. Wish un mesaj mai mult decât ataşant, iar animaţia în sine combină inspirat tradiţionalul, dar şi modernul, căci liniile simple sunt umplute cu texturi ultraelaborate. Cu toate acestea, ambiţia realizatorilor de a menţiona, uneori peltic şi prea evident, cât mai multe titluri anterioare face filmul inegal şi ezitant, ca un Pegas (calul, nu bicicleta) care ţine cu tot dinadinsul să-şi ia zborul, dar se descoperă priponit de pământ...
În primele cadre vedem una după alta paginile unei cărţi de poveşti (tehnică folosită în Albă ca Zăpada și cei șapte pitici şi Frumoasa adormită şi parodiată în seria Shrek) şi aflăm că pătrundem în magicul Rosas, un regat condus de un puternic vrăjitor, Magnifico (Chris Pine), care protejează cele mai arzătoare dorinţe ale supuşilor săi: când împlinesc vârsta de 18 de ani, ei îi cedează cea mai de preţ dorinţă şi o uită cu totul, în speranţa că Magnifico le-o va împlini cândva în viitor. În acelaşi timp, Asha (Ariana DeBose, câştigătoarea Oscarului pentru Cea mai bună actriţă în rol secundar pentru West Side Story), o tânără de 17 ani, visează să devină asistenta lui Magnifico, doar că "interviul de angajare" îi va dezvălui aspecte mai sumbre decât te-ai putea aştepta să găseşti în veselul Rosas.
Este fără îndoială o premisă cu un potenţial nemaipomenit şi cu trimiteri ce ne pot atinge pe fiecare. Ceea ce iniţial părea o formă de protectorat altruist se dovedeşte curând a fi o dictatură şi un sabotaj la adresa liberului arbitru, sabotaj ale cărui victime duc o existenţă călduţă într-un purgatoriu: ştiu că odinioară şi-au dorit ceva, dar habar nu au ce anume. Şi când nu mai ştii ce-ţi doreşti practic ai rămas fără direcţie şi fără destinaţie, condamnat să te opreşti din drum înainte de a fi făcut măcar un pas... Ai spune că cei care îşi văd dorinţa împlinită ar trebui să fericiţi, dar bucuria lor este ştirbită de faptul că această împlinire vine fără niciun efort real din partea lor.
Din păcate această premisă mai mult decât ofertantă este consistent şi încontinuu sabotată de miza secundară (ar putea fi chiar cea principală) a filmului, aceea de a menţiona şi omagia cât mai multe din producţiile anterioare ale companiei. Desigur, la început este o surpriză plăcută să descoperi referinţe la Bambi şi Pinocchio, dar nu trece mult şi aglomerarea de omagii devine greoaie şi te face să te întrebi ce ar fi fost Wish fără acest balast narativ...
Uneori "omagiul" pică fix ca nuca în perete: cum să introduci fără stridenţe, într-o poveste a cărei acţiune e situată pe o insulă mediteraneană, celebra replică din Peter Pan "a doua stea la stânga şi apoi drept înainte până dimineaţă"? Ei bine, poţi, dar doar dacă eşti mai interesat de omagiu decât de coerenţa poveştii. Sau "visez la o metropolă unde animalele sunt egale. Şi poartă haine!" (Zootopia)? Asta e şi problema cu Wish: se simte mai degrabă ca un cor de voci nu întru totul sincronizate şi nu ca o poveste de sine stătătoare. Şi chiar e păcat când o animaţie despre creativitate, idealuri şi efortul de a deveni mai buni se dovedeşte a fi mai degrabă un pretext, decât un scop.
Desigur, sunt mesaje în film mai mult decât benefice: de exemplu cel destinat părinţilor care ar trebui să-şi lase copiii să înveţe din propriile greşeli, fără să-i protejeze sufocant de orice neplăcere şi orice provocare. Sau cel despre satisfacţia obţinută din binele comunităţii şi nu din binele propriu, obţinut în detrimentul comunităţii. Este posibil ca Wish să funcţioneze mult mai bine la copii decât la adulţi, dar această cronică e scrisă de un adult, prin urmare e rezervată...
În primele cadre vedem una după alta paginile unei cărţi de poveşti (tehnică folosită în Albă ca Zăpada și cei șapte pitici şi Frumoasa adormită şi parodiată în seria Shrek) şi aflăm că pătrundem în magicul Rosas, un regat condus de un puternic vrăjitor, Magnifico (Chris Pine), care protejează cele mai arzătoare dorinţe ale supuşilor săi: când împlinesc vârsta de 18 de ani, ei îi cedează cea mai de preţ dorinţă şi o uită cu totul, în speranţa că Magnifico le-o va împlini cândva în viitor. În acelaşi timp, Asha (Ariana DeBose, câştigătoarea Oscarului pentru Cea mai bună actriţă în rol secundar pentru West Side Story), o tânără de 17 ani, visează să devină asistenta lui Magnifico, doar că "interviul de angajare" îi va dezvălui aspecte mai sumbre decât te-ai putea aştepta să găseşti în veselul Rosas.
Este fără îndoială o premisă cu un potenţial nemaipomenit şi cu trimiteri ce ne pot atinge pe fiecare. Ceea ce iniţial părea o formă de protectorat altruist se dovedeşte curând a fi o dictatură şi un sabotaj la adresa liberului arbitru, sabotaj ale cărui victime duc o existenţă călduţă într-un purgatoriu: ştiu că odinioară şi-au dorit ceva, dar habar nu au ce anume. Şi când nu mai ştii ce-ţi doreşti practic ai rămas fără direcţie şi fără destinaţie, condamnat să te opreşti din drum înainte de a fi făcut măcar un pas... Ai spune că cei care îşi văd dorinţa împlinită ar trebui să fericiţi, dar bucuria lor este ştirbită de faptul că această împlinire vine fără niciun efort real din partea lor.
Din păcate această premisă mai mult decât ofertantă este consistent şi încontinuu sabotată de miza secundară (ar putea fi chiar cea principală) a filmului, aceea de a menţiona şi omagia cât mai multe din producţiile anterioare ale companiei. Desigur, la început este o surpriză plăcută să descoperi referinţe la Bambi şi Pinocchio, dar nu trece mult şi aglomerarea de omagii devine greoaie şi te face să te întrebi ce ar fi fost Wish fără acest balast narativ...
Uneori "omagiul" pică fix ca nuca în perete: cum să introduci fără stridenţe, într-o poveste a cărei acţiune e situată pe o insulă mediteraneană, celebra replică din Peter Pan "a doua stea la stânga şi apoi drept înainte până dimineaţă"? Ei bine, poţi, dar doar dacă eşti mai interesat de omagiu decât de coerenţa poveştii. Sau "visez la o metropolă unde animalele sunt egale. Şi poartă haine!" (Zootopia)? Asta e şi problema cu Wish: se simte mai degrabă ca un cor de voci nu întru totul sincronizate şi nu ca o poveste de sine stătătoare. Şi chiar e păcat când o animaţie despre creativitate, idealuri şi efortul de a deveni mai buni se dovedeşte a fi mai degrabă un pretext, decât un scop.
Desigur, sunt mesaje în film mai mult decât benefice: de exemplu cel destinat părinţilor care ar trebui să-şi lase copiii să înveţe din propriile greşeli, fără să-i protejeze sufocant de orice neplăcere şi orice provocare. Sau cel despre satisfacţia obţinută din binele comunităţii şi nu din binele propriu, obţinut în detrimentul comunităţii. Este posibil ca Wish să funcţioneze mult mai bine la copii decât la adulţi, dar această cronică e scrisă de un adult, prin urmare e rezervată...
