Părerea criticului
Cel mai frumos rezumat al filmului a fost făcut de Daria, o fetiță în vârstă de 12 ani, împreună cu care am văzut filmul: „mi-a plăcut Wonder Park pentru că arată că ceea ce îți imaginezi poate deveni realitate”. E un mesaj deosebit pentru un copil să afle că ce își pune în gând poate deveni realitate. Că poate deveni palpabil ceea ce visează. Că există o lume a gândurilor, a ideilor și una a realității palpabile iar că de la una la cealaltă poate fi, uneori, doar un pas.
Într-adevăr, filmul este despre cum parcul de distracții imaginat de June (Brianna Denski) și construit în miniatură împreună cu mama ei, în casă, prinde cu adevărat viață. Totul începe cu o fetiță de vreo 8 ani, pe nume June, care își dorește propriul parc de distracții. Cu spirit întreprinzător, fetița - ajutată de cei mai buni prieteni - construiește un tobogan labirintic, ce pleacă de pe acoperișul casei sale. Asamblat din
diverse obiecte care mai de care mai improbabile pentru așa o utilizare, toboganul nu va rezista prea mult iar folosirea lui va da peste cap liniștea cartierului. Ulterior, fetița va primi suportul mamei și amândouă vor construi un parc de distracții în miniatură, dar în interiorul casei. O maimuțică de pluș va fi pusă șefă peste parc iar celelalte jucării populează parcul. Ca în Povestea jucăriilor, odată cu lăsarea întunericului și sub pleoapele adormite ale lui June, parcul prinde viață.
„Când mama lui June se îmbolnăvește, fetița dezasamblează parcul, pentru că simte că Wonder Park nu mai are niciun viitor”, îmi explică Daria scena din film. Dar parcul avea propria viață iar June se vede în postura de a salva Wonder Park.
Zona mediană a filmul este încărcată de evenimente, multe obositoare, cu multe personaje și un montaj amețitor, dar dincolo de hărmălaia pe care o aduc secvențele din parc nu poți să nu rezonezi cu frumoasa relație construită de scenariști între protagonista de 8 ani și mama ei.
Într-adevăr, filmul este despre cum parcul de distracții imaginat de June (Brianna Denski) și construit în miniatură împreună cu mama ei, în casă, prinde cu adevărat viață. Totul începe cu o fetiță de vreo 8 ani, pe nume June, care își dorește propriul parc de distracții. Cu spirit întreprinzător, fetița - ajutată de cei mai buni prieteni - construiește un tobogan labirintic, ce pleacă de pe acoperișul casei sale. Asamblat din
diverse obiecte care mai de care mai improbabile pentru așa o utilizare, toboganul nu va rezista prea mult iar folosirea lui va da peste cap liniștea cartierului. Ulterior, fetița va primi suportul mamei și amândouă vor construi un parc de distracții în miniatură, dar în interiorul casei. O maimuțică de pluș va fi pusă șefă peste parc iar celelalte jucării populează parcul. Ca în Povestea jucăriilor, odată cu lăsarea întunericului și sub pleoapele adormite ale lui June, parcul prinde viață.
„Când mama lui June se îmbolnăvește, fetița dezasamblează parcul, pentru că simte că Wonder Park nu mai are niciun viitor”, îmi explică Daria scena din film. Dar parcul avea propria viață iar June se vede în postura de a salva Wonder Park.
Zona mediană a filmul este încărcată de evenimente, multe obositoare, cu multe personaje și un montaj amețitor, dar dincolo de hărmălaia pe care o aduc secvențele din parc nu poți să nu rezonezi cu frumoasa relație construită de scenariști între protagonista de 8 ani și mama ei.
