Părerea criticului
Dramaturgia filmului urmăreşte o linie simplă, povestea pur şi simplu creşte prin prezentarea personajelor, deci prin adiţionarea istoriei personale a eroilor (tratate mai în amănunt - ca în cazul lui Erik Lehnsherr/Magneto sau destul de expediat - ca în cazul lui Mistique). Există un plot care creşte simultan, cel al posibilei izbucniri a unui război nuclear, în spatele căruia este mutantul Sebastian Shaw (Kevin Bacon). Cu totul, producţia este densă şi dinamică, are ritm şi energie, acţiunea curge antrenant, cu momente pur şi simplu spectaculoase, asta pentru că Matthew Vaughn - aflat la al patrulea film, după ce a regizat, printre altele, Stardust şi Kick-Ass - reuşeşte să povestească pur şi simplu captivant şi ştie să fac spectacol.
Filmul de faţă s-ar putea numi X-Men: Magneto sau X-Men: Sebastian Shaw, pentru că sunt cele mai dezvoltate personaje, primul în raport cu Charles Xavier (ne aşteptam să fie filmul lui). Asupra lor scenariştii Sheldon Turner (nominalizat la Oscar pentru scenariul Up in the Air) şi Bryan Singer (care a muncit ca regizor la primele două filme din serie, X-Men şi X2: X-Men) îşi concentrează mare parte din atenţie. Dar şi această situaţie e salvată de interpretarea absolut hipnotizantă a lui James McAvoy, care nu mai e patriarhalul Profesor X plin de încredere din trilogia originală, ci sensibil, uman, plin de îndoieli, dar şi entuziast, plin de energie. Există şi un mesaj clar care se desprinde la finalul filmului - condiţia umană şi cea mutantă fiind arătate dintr-un unghi neaşteptat.
Dincolo de schematismul personajelor din taberele lui Charles/Erik (Michael Fassbender) şi Shaw, aşteptam mai mult de la designul de sunet - secvenţa spectaculoasă a ridicării submarinului din ocean (până la premiera filmului, pe 10 mai, poţi vedea un fragment în trailer) nu e susţinută mai deloc de sunet. Îmi amintesc că în Transformers auzeam întâi sunetul, apoi vedeam cum se dezlocă fiarele.
X-Men: Cei dintâi pur şi simplu asigură revirimentul seriei, fiind un film pe care vă va plăcea să-l urmăriţi, pentru toate calităţile de care am vorbit la începutul acestui articol, şi graţie căruia veţi fi încălziţi pentru noile filme cu mutanţii X-Men, aflate în pregătire.
Filmul de faţă s-ar putea numi X-Men: Magneto sau X-Men: Sebastian Shaw, pentru că sunt cele mai dezvoltate personaje, primul în raport cu Charles Xavier (ne aşteptam să fie filmul lui). Asupra lor scenariştii Sheldon Turner (nominalizat la Oscar pentru scenariul Up in the Air) şi Bryan Singer (care a muncit ca regizor la primele două filme din serie, X-Men şi X2: X-Men) îşi concentrează mare parte din atenţie. Dar şi această situaţie e salvată de interpretarea absolut hipnotizantă a lui James McAvoy, care nu mai e patriarhalul Profesor X plin de încredere din trilogia originală, ci sensibil, uman, plin de îndoieli, dar şi entuziast, plin de energie. Există şi un mesaj clar care se desprinde la finalul filmului - condiţia umană şi cea mutantă fiind arătate dintr-un unghi neaşteptat.
Dincolo de schematismul personajelor din taberele lui Charles/Erik (Michael Fassbender) şi Shaw, aşteptam mai mult de la designul de sunet - secvenţa spectaculoasă a ridicării submarinului din ocean (până la premiera filmului, pe 10 mai, poţi vedea un fragment în trailer) nu e susţinută mai deloc de sunet. Îmi amintesc că în Transformers auzeam întâi sunetul, apoi vedeam cum se dezlocă fiarele.
X-Men: Cei dintâi pur şi simplu asigură revirimentul seriei, fiind un film pe care vă va plăcea să-l urmăriţi, pentru toate calităţile de care am vorbit la începutul acestui articol, şi graţie căruia veţi fi încălziţi pentru noile filme cu mutanţii X-Men, aflate în pregătire.
