Părerea criticului
În 2019 s-a lansat documentarul Shooting the Mafia, despre Letizia Battaglia, o legendă a fotografiei mondiale după ce a documentat zeci de ani crimele mafiei siciliene. Întrebată în prezent de ce a perseverat în ciuda faptului că ea şi familia ei primeau frecvent ameninţări cu moartea, fotografa a dat un răspuns bântuitor: "Am vrut să nu poată nimeni spune că nu a ştiut". Aceeaşi intenţie pare să se afle şi în spatele lui Y, film premiat cu premiul pentru Cel mai bun lungmetraj românesc la TIFF 2026 şi care se poate vedea de vineri în cinematografele din întreaga ţară.
Scris şi regizat de Maria Popistaşu (care joacă şi rolul principal) şi Alex Baciu, Y alătură două lumi total desincronizate, găsindu-le un surprinzător punct comun ce aminteşte de unele dintre cele mai citate versuri ale lui Lucian Blaga: "De unde vine lumina Raiului?/Îl luminează iadul cu flăcările lui". Pe de o parte avem o familie înstărită din Cotroceni, iar pe de altă parte sinistrele orfelinate comuniste unde copiii cu dizabilităţi mintale şi fizice erau practic lăsaţi să moară în mizerie şi indiferenţă. Primele imagini difuzate de posturi de televiziune din Anglia şi Franţa au dus la febra adopţiilor de la începutul anilor '90, când zeci de mii de orfani au plecat din ţară în ciuda vidului legislativ...
Între aceste două extreme se situează povestea din Y, în care viaţa liniştită a Olgăi (Popistaşu) are parte de un cutremur când bunica cu demenţă tot mai pronunţată îi mărturiseşte confuză că anii ei de avocată specializată în adopţii sunt umbriţi de bănuiala că unii dintre aceşti copii au devenit victimele traficului de organe. Cum averea familiei, care îi permite Olgăi să se dedice oenologiei şi să deguste seară de seară câte o sticlă pentru care alţii ar trebui să economisească luni de zile, a avut ca sursă directă activitatea bunicii, Olga începe să-şi pună întrebări despre responsabilitate, vină, imposibilitatea izbăvirii sau, şi mai grav, posibilitatea ca izbăvirea nici măcar să nu fie necesară.
Într-un cinema ultramasculin (să ne amintim doar de tristul an 2013, când la Premiile Gopo nu a existat categoria Cea mai bună actriţă în rol principal după refuzul lui Cristian Mungiu de a-i fi luat în considerare După dealuri), Olga este un personaj impresionant. Inteligentă, sarcastică, manipulatoare şi gata să-i pună pe cei din jur pe picior greşit, Olga este şi singura din întreaga familie pentru care sursa bunăstării actuale vine şi cu o responsabilitate morală şi conştientizarea propriului parvenitism. "Ne-a scos din Drumul Taberei şi ne-a adus în Cotroceni...", răbufneşte Olga despre bunica Ileana, iar spectatorul intuieşte imediat că ce e mai important şi dureros rămâne de fapt nespus în această replică: "...speculând destinele unor copii".
Pe lângă interpretări excelente şi replicile naturale cum rar vezi în filmele româneşti, Y impresionează şi prin modul nuanţat în care abordează dilema morală a familiei. Olga nu ezită să-şi interpeleze (uneori brutal) rudele cu privire la spinoasa problemă care o preocupă, iar reacţiile forţează eficient publicul să se pună în aceeaşi situaţie şi să se întrebe cum s-ar simţi în locul personajelor. "N-am dat în cap la nimeni", spune tatăl (Ionel Mihăilescu) Olgăi, refuzând orice invitaţie la responsabilizare. La un moment dat te şi întrebi câtă ipocrizie şi cât narcisism se ascund în demersul protagonistei, dar asta o face pe Olga încă şi mai memorabilă.
Dincolo de discuţia filozofică despre vină şi datoria morală, Y insistă să ne pună în faţă imaginile din anii '90, întinzându-le pe tot ecranul ca să nu mai putem spune că nu am ştiut. Te cuprinde o tristeţe nesfârşită la vederea acelor copii malformaţi legaţi de paturile cu aşternuturi murdare în camere insalubre, cu îngrijitoare prea puţine, prea muncite şi neînstare de o mângâiere sau o vorbă bună. Este o realitate cruntă şi în locul acestei cunoaşteri poate mulţi am prefera ignoranţa, dar trebuie să ştim şi trebuie să ne asigurăm că aceste orori nu se vor mai întâmpla niciodată.
Scris şi regizat de Maria Popistaşu (care joacă şi rolul principal) şi Alex Baciu, Y alătură două lumi total desincronizate, găsindu-le un surprinzător punct comun ce aminteşte de unele dintre cele mai citate versuri ale lui Lucian Blaga: "De unde vine lumina Raiului?/Îl luminează iadul cu flăcările lui". Pe de o parte avem o familie înstărită din Cotroceni, iar pe de altă parte sinistrele orfelinate comuniste unde copiii cu dizabilităţi mintale şi fizice erau practic lăsaţi să moară în mizerie şi indiferenţă. Primele imagini difuzate de posturi de televiziune din Anglia şi Franţa au dus la febra adopţiilor de la începutul anilor '90, când zeci de mii de orfani au plecat din ţară în ciuda vidului legislativ...
Între aceste două extreme se situează povestea din Y, în care viaţa liniştită a Olgăi (Popistaşu) are parte de un cutremur când bunica cu demenţă tot mai pronunţată îi mărturiseşte confuză că anii ei de avocată specializată în adopţii sunt umbriţi de bănuiala că unii dintre aceşti copii au devenit victimele traficului de organe. Cum averea familiei, care îi permite Olgăi să se dedice oenologiei şi să deguste seară de seară câte o sticlă pentru care alţii ar trebui să economisească luni de zile, a avut ca sursă directă activitatea bunicii, Olga începe să-şi pună întrebări despre responsabilitate, vină, imposibilitatea izbăvirii sau, şi mai grav, posibilitatea ca izbăvirea nici măcar să nu fie necesară.
Într-un cinema ultramasculin (să ne amintim doar de tristul an 2013, când la Premiile Gopo nu a existat categoria Cea mai bună actriţă în rol principal după refuzul lui Cristian Mungiu de a-i fi luat în considerare După dealuri), Olga este un personaj impresionant. Inteligentă, sarcastică, manipulatoare şi gata să-i pună pe cei din jur pe picior greşit, Olga este şi singura din întreaga familie pentru care sursa bunăstării actuale vine şi cu o responsabilitate morală şi conştientizarea propriului parvenitism. "Ne-a scos din Drumul Taberei şi ne-a adus în Cotroceni...", răbufneşte Olga despre bunica Ileana, iar spectatorul intuieşte imediat că ce e mai important şi dureros rămâne de fapt nespus în această replică: "...speculând destinele unor copii".
Pe lângă interpretări excelente şi replicile naturale cum rar vezi în filmele româneşti, Y impresionează şi prin modul nuanţat în care abordează dilema morală a familiei. Olga nu ezită să-şi interpeleze (uneori brutal) rudele cu privire la spinoasa problemă care o preocupă, iar reacţiile forţează eficient publicul să se pună în aceeaşi situaţie şi să se întrebe cum s-ar simţi în locul personajelor. "N-am dat în cap la nimeni", spune tatăl (Ionel Mihăilescu) Olgăi, refuzând orice invitaţie la responsabilizare. La un moment dat te şi întrebi câtă ipocrizie şi cât narcisism se ascund în demersul protagonistei, dar asta o face pe Olga încă şi mai memorabilă.
Dincolo de discuţia filozofică despre vină şi datoria morală, Y insistă să ne pună în faţă imaginile din anii '90, întinzându-le pe tot ecranul ca să nu mai putem spune că nu am ştiut. Te cuprinde o tristeţe nesfârşită la vederea acelor copii malformaţi legaţi de paturile cu aşternuturi murdare în camere insalubre, cu îngrijitoare prea puţine, prea muncite şi neînstare de o mângâiere sau o vorbă bună. Este o realitate cruntă şi în locul acestei cunoaşteri poate mulţi am prefera ignoranţa, dar trebuie să ştim şi trebuie să ne asigurăm că aceste orori nu se vor mai întâmpla niciodată.
