Părerea criticului
Pe Jim Carrey, un functionar bancar anost si indobitocit, il inhata in "Yes Man", un fel de "caracatita" sectara, al carei clou e de a-i face pe toti prozelitii ei sa nu raspunda decat cu "Da!" - "...ca nu stii ce ocazii noi poti sa pierzi!" Asta si e cea mai buna secventa a filmului, situata cuminte in minutul 20 (plot point one ca la carte) - in care Terrence Bundley (Terence Stamp, compunand abil - dar si cam rutinier - un asemenea guru de panarama) il inhata pe bietul Carl Allen si-l face din neom, om - sau viceversa - in urletele unei turme robotizate. Activat ca de-atunci sa nu mai refuze pe nimeni (fie boschetarul care-i cere sa-l ia cu masina, si altele... fie clientii bancii care-i solicita credite dintre cele mai ciudate), protagonistul ne poarta prin inca douazeci de minute amuzante, in care chiar daca mecanismul astfel creat e previzibil, cel putin gagurile au prospetime (radem in hohote de cateva ori), si ne tot intrebam cum vor reusi autorii sa evite, in continuare, monotonia...
Raspuns: nicicum. Cand se prind ca trucul s-a varsat, scenaristii Nicholas Stoller, Jarrad Paul si Andrew Mogel (nu stiu in ce masura si Danny Wallace, autorul romanului, pe care nu l-am citit si nici nu ard s-o fac), in lipsa unor idei creatoare care sa duca formula mai departe, in mod original si neasteptat, se pierd prin balarii. Povestea se fragmenteaza, urmarind diverse consecinte neinteresante ale "Da"-urilor aiuristice dinainte, poantele se raresc, dar se si dezumfla, rasetele coboara treptat in zambete, apoi in oftaturi si uitaturi la ceas... iar finalul e de-a dreptul neghiob: "Nu trebuia sa spui «Da», daca nu voiai sa faci ceva!" se trezeste hodoronc-tronc sa-i dezvaluie marea taina bivolarul Terrence, dupa ce Carl i-a cauzat de-un accident de masina (foarte prost filmat!) si-au ajus amandoi la urgenta. Adica... ma dusei si ma-ntorsei!
Jim Carrey nu aduce nimic nou - aceleasi strambaturi sucite care acum aproape douazeci de ani ne impresionau prin mobilitatea lor, si ne duceau cu gandul la mult mai hazliul Jerry Lewis de odinioara - acum, repetate si obosite... Terence Stamp, cum spuneam, e Terence Stamp si atat. O surpriza trista sub toate aspectele ne ofera personajul complet inutil al unei vecine batrane si dragalase, cu parul alb si dantura orbitoare, care la un moment dat il inhata pe Carl si-l satisface cum nici cu gandul n-ar fi visat - nu inainte de a-si pune proteza in pahar. De ce? Ca finca ce film e ala fara macar o felatiune mica, acolo? La sfarsit, pe generic, vedem si cine era: Fionnula Flanagan, adica Clothilde a lui Tom Jordache din "Rich Man, Poor Man"... Of, of - sau, mai bine zis, on/off.
Totusi, filmuletul are cateva calitati de retinut: intentiile bune si umorul veritabil din prima parte, si faptul ca nu ne toarna pe gat atatea vulgaritati ca mizeriile care abunda in ultima vreme sub titulatura de "comedii". il puteti alege, daca vreti neaparat sa vedeti o comedie adevarata... sau, ma rog, sa fim onesti: comedioara.
Raspuns: nicicum. Cand se prind ca trucul s-a varsat, scenaristii Nicholas Stoller, Jarrad Paul si Andrew Mogel (nu stiu in ce masura si Danny Wallace, autorul romanului, pe care nu l-am citit si nici nu ard s-o fac), in lipsa unor idei creatoare care sa duca formula mai departe, in mod original si neasteptat, se pierd prin balarii. Povestea se fragmenteaza, urmarind diverse consecinte neinteresante ale "Da"-urilor aiuristice dinainte, poantele se raresc, dar se si dezumfla, rasetele coboara treptat in zambete, apoi in oftaturi si uitaturi la ceas... iar finalul e de-a dreptul neghiob: "Nu trebuia sa spui «Da», daca nu voiai sa faci ceva!" se trezeste hodoronc-tronc sa-i dezvaluie marea taina bivolarul Terrence, dupa ce Carl i-a cauzat de-un accident de masina (foarte prost filmat!) si-au ajus amandoi la urgenta. Adica... ma dusei si ma-ntorsei!
Jim Carrey nu aduce nimic nou - aceleasi strambaturi sucite care acum aproape douazeci de ani ne impresionau prin mobilitatea lor, si ne duceau cu gandul la mult mai hazliul Jerry Lewis de odinioara - acum, repetate si obosite... Terence Stamp, cum spuneam, e Terence Stamp si atat. O surpriza trista sub toate aspectele ne ofera personajul complet inutil al unei vecine batrane si dragalase, cu parul alb si dantura orbitoare, care la un moment dat il inhata pe Carl si-l satisface cum nici cu gandul n-ar fi visat - nu inainte de a-si pune proteza in pahar. De ce? Ca finca ce film e ala fara macar o felatiune mica, acolo? La sfarsit, pe generic, vedem si cine era: Fionnula Flanagan, adica Clothilde a lui Tom Jordache din "Rich Man, Poor Man"... Of, of - sau, mai bine zis, on/off.
Totusi, filmuletul are cateva calitati de retinut: intentiile bune si umorul veritabil din prima parte, si faptul ca nu ne toarna pe gat atatea vulgaritati ca mizeriile care abunda in ultima vreme sub titulatura de "comedii". il puteti alege, daca vreti neaparat sa vedeti o comedie adevarata... sau, ma rog, sa fim onesti: comedioara.
