Părerea criticului
Dumnezeu n-a vrut ca oamenii sa zboare, dar daca ar fi vazut si El filmul Eroul, poate ca s-ar fi razgandit.
Cand arcasii trag, sagetile innegresc cerul, pentru a fi apoi doborate ca niste ganganii, de o femeie care danseaza cu un voal rosu. Voalurile danseaza si in timpul duelului dintre un rege si un asasin, dar acum sunt verzi, asortate la chimonoul regelui.
Unii s-au plans ca luptele din Eroul (ca si cele din Tigru si dragon) sunt “prea exagerate”. E o plangere care ma face sa rad: e ca si cum acuzatorii s-ar fi obisnuit sa judece filmele de arte martiale asa cum judeca operele unui documentarist scrupulos, care a jurat credinþa vesnica realitatii; e ca si cum ei s-ar simti superiori regizorilor pentru ca acestia, mai puþin scoliti intr-ale vietii, n-au aflat ca oamenii nu pot sa zboare; e ca si cum un erou care incaseaza tot atatea lovituri cate oase are in el, dupa care castiga lupta, ar fi un erou credibil, in timp ce filmul care nu tanjeste dupa genul asta de “credibilitate”, care nu vrea decat sa se elibereze elegant de ea, sa se ridice frumos de la pamant si sa devina un poem – filmul acela e “prea exagerat”.
Nemultumitii ar putea sa-mi raspunda ca nu-i intereseaza poemele. E ghinionul lor. Eroul (regizat, asortat, inaripat si pilotat de Zhang Yimou) e un poem inchinat catorva arte – artele martiale, desigur, dar si dansul, caligrafia si arta (rareori omagiata in filme) de a ajunge la adevar prin conversaþie calma, manierata.
Daca toate astea vi se par prea manierate si preþioase, nu va faceti griji: inima filmului e surprinzator de dura, si chiar daca, in rolul principal, Jet Li arata ca un Bruce Lee imblanzit, loviturile lui nu sunt mai putin mortale.
Cand arcasii trag, sagetile innegresc cerul, pentru a fi apoi doborate ca niste ganganii, de o femeie care danseaza cu un voal rosu. Voalurile danseaza si in timpul duelului dintre un rege si un asasin, dar acum sunt verzi, asortate la chimonoul regelui.
Unii s-au plans ca luptele din Eroul (ca si cele din Tigru si dragon) sunt “prea exagerate”. E o plangere care ma face sa rad: e ca si cum acuzatorii s-ar fi obisnuit sa judece filmele de arte martiale asa cum judeca operele unui documentarist scrupulos, care a jurat credinþa vesnica realitatii; e ca si cum ei s-ar simti superiori regizorilor pentru ca acestia, mai puþin scoliti intr-ale vietii, n-au aflat ca oamenii nu pot sa zboare; e ca si cum un erou care incaseaza tot atatea lovituri cate oase are in el, dupa care castiga lupta, ar fi un erou credibil, in timp ce filmul care nu tanjeste dupa genul asta de “credibilitate”, care nu vrea decat sa se elibereze elegant de ea, sa se ridice frumos de la pamant si sa devina un poem – filmul acela e “prea exagerat”.
Nemultumitii ar putea sa-mi raspunda ca nu-i intereseaza poemele. E ghinionul lor. Eroul (regizat, asortat, inaripat si pilotat de Zhang Yimou) e un poem inchinat catorva arte – artele martiale, desigur, dar si dansul, caligrafia si arta (rareori omagiata in filme) de a ajunge la adevar prin conversaþie calma, manierata.
Daca toate astea vi se par prea manierate si preþioase, nu va faceti griji: inima filmului e surprinzator de dura, si chiar daca, in rolul principal, Jet Li arata ca un Bruce Lee imblanzit, loviturile lui nu sunt mai putin mortale.
