Părerea criticului
E o regula a scenaristicii care spune ca pe tot parcursul filmului e important (a se citi ‘vital’) ca personajul principal sa sufere o transformare, sa se schimbe intr-un anumit fel, fie el pozitiv sau negativ, astfel incat modul in care il percepem cand soseste genericul final sa fie altul decat in primele minute ale proiectiei, taman transformarea asta constituind esenta povestii, motivul pentru care personajul parcurge suita de pasi programata de scriitor in scopul de a prinde audienta.
E la fel de important insa (tot din punctul de vedere al teoreticienilor problemei) ca, in bifarea cerintei de mai sus, sa nu cazi in pacatul cliseului, ceva ce Hollywood-ul nu respecta cu strictete, mai din inabilitatea de a scoate scenarii reusite pe banda rulanta, mai din imboldul de a juca la sigur, furnizand spectatorului avid de distractii nevinovate minimul de care are nevoie, respectand astfel o formula.
In You, me and Dupree (2006, regia Anthony si Joe Russo) aproape fiecare personaj sufera o transformare. De la Carl, personajul lui Matt Dillon, proaspatul sot (al lui Molly, jucata de Kate Hudson) prins in monotonia vietii casnice ce implica ore lungi la serviciu (ca subaltern, in cazul de fata, al cuscrului – Michael Douglas) si cat mai putin timp petrecut cu prietenii; pana la Dupree (Owen Wilson), cel mai bun prieten al lui Carl, un fel de parazit a carui singura filosofie de viata e sa iubesti si sa te duci unde te impinge valul, care ajunge sa imparta locuinta cu proaspetii insuratei creeand haos, incendii si multa risipa de unt. Problema e ca modul in care schimbarile astea au loc le-ai mai vazut intr-o suta, o mie de alte filme si, cum se intampla de obicei cu majoritatea lucrurilor, prin supra-expunere in mod normal ajung (daca n-au ajuns deja) sa te deranjeze si sa te faca sa strambi din nas. E obligatoriu ca sotul sa petreaca cat mai multe ore la servici si sa-si neglijeze sotia periclitand astfel legatura existenta intre ei (vezi si Click, tot de anul asta), pana se ajunge in punctul culminant, moment la care nu esti sigur daca mai o pot lua de la capat sau nu (eh, vorba vine. Cum sa nu stii ca se termina cu bine?). La fel de imperios necesar e ca parintii fetei (tatal in cazul de fata) sa strambe din nas la ginere si sa-i puna bete in roate pana cand realizeaza, intr-un moment de nesfarsita falsa emotie, ca isi iubeste copilul atat de mult incat e de datoria sa sa-i acorde o sansa alesului acestuia. Si cum am putea sa uitam de rolul prietenilor in dramele traite de personajele principale, clipele cand au loc discursurile de imbarbare de genul ‘ia-ti din nou sub control viata’ si care preced sfarsitul actului al treilea (impartire in acte venita pe principiul ca fiecare poveste are un inceput, o parte mediana si o incheiere) in care totul e rezolvat si finalizat cu o mica scena in care vedem ce s-a ales de eroii nostri.
Si cu toate astea, filmul fratilor Russo face ce face si te prinde. Mi-or fi placut si mie prea mult buclele lui Kate Hudson (mai aratoasa aici decat chiar si in The Skeleton Key), nu zic nu, dar as zice ca cele 108 minute sunt trase la mal fara dubii de Wilson, a carui mana libera data ca sa arunce totul din el s-ar putea compara (cu rezultatul insa mai mult decat evident de a termina pe locul doi) cu ceea ce a facut Brukenheimer cu Johnny Depp mai in vara. Era, sigur, alt gen de film si alta suma trecuta la buget dar, felul in care filmul isi bazeaza gradul de agrement al scenelor comice pe un singur personaj al carui ison sa-i fie tinut de colegii de afis, ma duce cu gandul spre productia Disney, fiind pana la urma o modalitate ok de a o scoate la capat atunci cand stii ai un produs de formula care trebuie vandut printr-o metoda sau alta. Fara sa ma refer la capitolul stilistic (unde de la o comedie nici nu ai pretentii la mari inovatii tehnice si unghiuri de filmare care sa-ti zdruncine universul) sar direct la punctul de vedere narativ, unde avem acelasi ‘screw-ball comedy’ ca genre, dupa cum te-ai putea astepta de la un pitch de genul ‘prietenul lui vine sa stea in casa cu el si nevasta si cauzeaza debandada numai ca sa o repare la sfarsit’. Stii exact la ce sa te astepti, poti uneori ghici rezolvarea unor situatii, ba chiar si unele replici cu minute inainte sa capete glas, dar razi. Nu ca la ‘A fost sau n-a fost?’ dar o faci. Ca e modul in care interactioneaza cei trei principali, ca e vorba de entuziasmul de copil mic al personajului lui Wilson, ca e vorba de personajele secundare unidimensionale aruncate in lupta strict pentru comic relief, ce mai conteaza? Ai mai trecut pe raboj o comedie prostuta de sezon toamna-iarna (la noi, ca la ei era ‘de vara’).
Oricum, Kate Hudson arata grozav intr-un costum de baie. E suficient? Da. Cat despre film, o sa-l uit intr-o saptamana. Chiar si referirile la The Sopranos, Roman Holiday si Scarface, care pe moment te fac sa ranjesti. Deh, riscul perisabilitatii.
de Alin Moise
E la fel de important insa (tot din punctul de vedere al teoreticienilor problemei) ca, in bifarea cerintei de mai sus, sa nu cazi in pacatul cliseului, ceva ce Hollywood-ul nu respecta cu strictete, mai din inabilitatea de a scoate scenarii reusite pe banda rulanta, mai din imboldul de a juca la sigur, furnizand spectatorului avid de distractii nevinovate minimul de care are nevoie, respectand astfel o formula.
In You, me and Dupree (2006, regia Anthony si Joe Russo) aproape fiecare personaj sufera o transformare. De la Carl, personajul lui Matt Dillon, proaspatul sot (al lui Molly, jucata de Kate Hudson) prins in monotonia vietii casnice ce implica ore lungi la serviciu (ca subaltern, in cazul de fata, al cuscrului – Michael Douglas) si cat mai putin timp petrecut cu prietenii; pana la Dupree (Owen Wilson), cel mai bun prieten al lui Carl, un fel de parazit a carui singura filosofie de viata e sa iubesti si sa te duci unde te impinge valul, care ajunge sa imparta locuinta cu proaspetii insuratei creeand haos, incendii si multa risipa de unt. Problema e ca modul in care schimbarile astea au loc le-ai mai vazut intr-o suta, o mie de alte filme si, cum se intampla de obicei cu majoritatea lucrurilor, prin supra-expunere in mod normal ajung (daca n-au ajuns deja) sa te deranjeze si sa te faca sa strambi din nas. E obligatoriu ca sotul sa petreaca cat mai multe ore la servici si sa-si neglijeze sotia periclitand astfel legatura existenta intre ei (vezi si Click, tot de anul asta), pana se ajunge in punctul culminant, moment la care nu esti sigur daca mai o pot lua de la capat sau nu (eh, vorba vine. Cum sa nu stii ca se termina cu bine?). La fel de imperios necesar e ca parintii fetei (tatal in cazul de fata) sa strambe din nas la ginere si sa-i puna bete in roate pana cand realizeaza, intr-un moment de nesfarsita falsa emotie, ca isi iubeste copilul atat de mult incat e de datoria sa sa-i acorde o sansa alesului acestuia. Si cum am putea sa uitam de rolul prietenilor in dramele traite de personajele principale, clipele cand au loc discursurile de imbarbare de genul ‘ia-ti din nou sub control viata’ si care preced sfarsitul actului al treilea (impartire in acte venita pe principiul ca fiecare poveste are un inceput, o parte mediana si o incheiere) in care totul e rezolvat si finalizat cu o mica scena in care vedem ce s-a ales de eroii nostri.
Si cu toate astea, filmul fratilor Russo face ce face si te prinde. Mi-or fi placut si mie prea mult buclele lui Kate Hudson (mai aratoasa aici decat chiar si in The Skeleton Key), nu zic nu, dar as zice ca cele 108 minute sunt trase la mal fara dubii de Wilson, a carui mana libera data ca sa arunce totul din el s-ar putea compara (cu rezultatul insa mai mult decat evident de a termina pe locul doi) cu ceea ce a facut Brukenheimer cu Johnny Depp mai in vara. Era, sigur, alt gen de film si alta suma trecuta la buget dar, felul in care filmul isi bazeaza gradul de agrement al scenelor comice pe un singur personaj al carui ison sa-i fie tinut de colegii de afis, ma duce cu gandul spre productia Disney, fiind pana la urma o modalitate ok de a o scoate la capat atunci cand stii ai un produs de formula care trebuie vandut printr-o metoda sau alta. Fara sa ma refer la capitolul stilistic (unde de la o comedie nici nu ai pretentii la mari inovatii tehnice si unghiuri de filmare care sa-ti zdruncine universul) sar direct la punctul de vedere narativ, unde avem acelasi ‘screw-ball comedy’ ca genre, dupa cum te-ai putea astepta de la un pitch de genul ‘prietenul lui vine sa stea in casa cu el si nevasta si cauzeaza debandada numai ca sa o repare la sfarsit’. Stii exact la ce sa te astepti, poti uneori ghici rezolvarea unor situatii, ba chiar si unele replici cu minute inainte sa capete glas, dar razi. Nu ca la ‘A fost sau n-a fost?’ dar o faci. Ca e modul in care interactioneaza cei trei principali, ca e vorba de entuziasmul de copil mic al personajului lui Wilson, ca e vorba de personajele secundare unidimensionale aruncate in lupta strict pentru comic relief, ce mai conteaza? Ai mai trecut pe raboj o comedie prostuta de sezon toamna-iarna (la noi, ca la ei era ‘de vara’).
Oricum, Kate Hudson arata grozav intr-un costum de baie. E suficient? Da. Cat despre film, o sa-l uit intr-o saptamana. Chiar si referirile la The Sopranos, Roman Holiday si Scarface, care pe moment te fac sa ranjesti. Deh, riscul perisabilitatii.
de Alin Moise
