95 de minute in care vedem in plina actiune un Phoenix chinuit de tulburarea de stres post-traumatic. Nu am inteles ce a fost atat de complicat de inteles pentru multi, cum nu prea ma impac nici cu stilul impus de Lynne Ramsay. Aici, mai mult decat in alte filme ale sale, am avut mereu senzatia aia de nimic imbracat sub forma de arta. O fi, nu o fi, este de dezbatut, dar sigur nu mi-a placut.
ioana1007
pe 22 Februarie 2020 21:04
Bun, interesant, deosebit ! Phoenix magistral ca de obicei, captiveaza atentia.
sabinalin
pe 06 Mai 2019 17:31
O istorie dura, violenta dintr-o lume in care menajamentele nu exista, ucide pentru a nu fi ucis, unii chiar isi merita soarta, "nimic nu ne opreste de a intampina raul cu rau", violenta si gesturile radicale pot veni de acolo de unde te astepti mai putin, cei mai de temut sunt aceia care nu mai au nimic de pierdut, o comparatie inevitabila intre acest film si "Taxi driver", filmului de fata ii lipseste insa poezia si cursivitatea capodoperei susamintite chiar daca are la randul sau cateva momente cinematografice speciale in frunte cu scena din apa, distanta dintre Ramsay si Scorsese e cam aceeasi dintre Phoenix si de Niro, nu-i vorba, Joaquin nu joaca rau dar parca nu se ridica la inaltimea altor prestatii cinematografice, a se vedea "Gladiator", mi se pare prea mult premiul pentru interpretare la festivalul de la Cannes pentru acest rol.
alali
pe 16 Februarie 2019 15:02
Exista un calapod pe care se dezvolta un personaj in interiorul unui film. In marea lor majoritate, aceste intruchipari ale fanteziei unor minti bolnave de imaginatie pastreaza structurile clasice iar daca decid sa paraseasca conventionalul, o fac doar pentru a oferi o noua dimensiune caracterului deja conturat. Joe, (Joaquin Phoenix) e o naluca. Scenariul nu dispune de suficient calt cu care sa umple pielea pe care protagonistul o va imbraca si astfel misteriosul ex-ofiter ramane o enigma permanenta. Nu are un trecut de care sa ne agatam in afara catorva indicii incetosate, nu detine un prezent stabil intrucat el insusi nu se regaseste in propria-i viata, iar viitorul e.... cel mult incert. Senzatia predomaninata e ca Joe nu a fost niciodata in acest film sau in aceasta viata.
Si totusi suntem alaturi de acest straniu necunoscut, un erau atipic si total diferit fata de clasicul: personaj bun-personaj rau. Joe e bolnav si dereiat de la normalitatea fireasca si morala a vietii; de asta suntem siguri. Acest aspect nu ne impiedica insa sa acceptam calatoria alaturi de el si sa ii uram succes in misiunea demonica in care porneste. Intrucat nu cunoastem omul, deci nu avem cum sa dialogam cu cineva care ne e totalmente strain, (nu e voie sa vorbesti cu strainii, nu-i asa?), Lynne Ramsay, ne ingaduie atunci sa privim in mintea acestuia. Un loc albastru, plin de regrete si de remuscari, o lume trista din care ratiunea vrea doar sa scape. Pare-se ca in copilarie, alienatul personaj, a supravietuit unui episod violent, asasinat sau violenta domestica, n.avem de unde stii, petrecut in propria casa. Spun ca "pare" deoarece nimic nu garanteaza ca cel ce are halucinatii cu uciderea propriei mame sau cu luarea propriei vieti, iti mai garanteaza luciditatea necesara, luand in calcul si adictia sa pentru calmante, ca isi poate aminti evenimentele corect, cum s-au petrecut ele in realitate. Mai e si dimensiunea fostului angajat al FBI-ului, un alt posibil detaliu despre cine e acest mercenar. Doar ca nici acest amanunt nu ajuta prea mult.
Ideea e ca am asistat la o bomba de adrenalina, un film plin de actiune si care nu realizeaza personaje goale de continut care bat si salveaza situatii. Nu e Taken, (pomenesc primul film al seriei pentru ca il consider o varianta foarte ok a filmelor de actiune cu erou unic), nu e Commando (1985), e ceva superior si cu o calitate narativa ce face ca respectivele comparatii sa cada in banalitate. Povestea este spusa direct prin evenimente. Ceea ce asigura calitetea actului artistic este cinematografia. Thomas Townend, directorul de imagine, cel ce face un salt spectaculos de la statutul de cameraman in We Need to Talk About Kevin (2011), reuseste sa surprinda pe camera un minim necesar care sa ne asigure lipsa confuziei. Restul imaginii ramanand in umbra aceea specifica horrorului, colturi obscure pentru care doar gandul la ele iti dau fiori reci si unde ai prefera sa nu te aventurezi daca nu e absolut necesar. Din acest punct de vedere ai un moment delicious in filmul de fata cand Joe, ce tocmai a inspectat bucataria, se pregateste sa intre cu precautie in living. Camera de filmat decide sa ramana in spatele protagonistului si urmand acea traiectorie de descoperire a spatiului ce urmeaza a fi prezentat putin cate putin, da senzatia ca incearca sa intre in respectiva incapere de unde tocmai iesise actorul. Cert e faptul ca in respectiva incinta nu e nimeni, lucru confirmat de inspectia deja efectuata. Si totusi, maniera precauta cu care se manevreaza imaginea iti alarmeaza toti nervii iar privirea furisa pe care incerci sa o arunci pe dupa usa devine din ce in ce mai insuportabila. E nerv, stres si tensiune fara motiv, asadar e adrenalina is tadiu pur provenita din stimuli proprii.
Concluzie: Avem un film de autor ce isi spune succint povestea, importanta fiind starea in care te afunda si nu faptele de bravura ori abilitatile protagonistului. O excelenta incursiune in mintea unui Joe Malkovici bolnav, depresiv, ce incearca sa isi gaseasca scop in aceasta lume. Doua parti distincte, prima ce aminteste cumva de universul hitchcockian, referirile sunt evidente si corect exploatate in evolutia conflictului, iar cealalta, mai recenta, specifica filmelor lui J. McTiernan, asta ca sa iau doar un exemplu dintr-o pleiada foarte mare de regizori ce si-au dedicat intreaga cariera filmelor de actiune. Nota 7,80!
jokeru28
pe 20 Octombrie 2018 22:35
Am notat cu 3 stele acest film.Pentru ca stilul abordat tinde sa adoarma,sa oboseasca cumva mintea privitorului.Rolurile sunt bine interpretate,insa violenta nu o vad niciodata sinonima cu linistea si calmul pe care acest film o abordeaza.
eedy
pe 07 Septembrie 2018 18:51
O ora si jumatate din viata pierdute cu o imbecilitate de film
rafaelito88
pe 06 Septembrie 2018 21:02
nu stiu pe ce criterii dau astia premiile dar filmu e nasol frate :(
alin7130
pe 25 August 2018 14:42
De la Geen Room,n-am mai vazut un film horror ata de bun.Daca stiti,astept recomandari.
P.S. Pun pariu pe o bere ca va fi nominalizat la oscar.
:) :)
Constantin_Grozavu
pe 31 Mai 2018 19:14
Nimic deosebit... Actiune cat incape, trairi emotionale aproape deloc.
lavara_laiarna
pe 26 Aprilie 2018 21:52
Senzația de păr în gură este direct proporțională cu nefericirea..hamsterului.
razvanniculescu56_gmail_com
pe 10 Aprilie 2018 21:46
Merita vazut mai ales pentru interpretarea intr-adevar halucinanta a lui Joaquin Phoenix. In rest, destul de confuz, neclar, lipsit de logica pe alocuri, violenta inutila (de ex.uciderea mamei - total gratuita). 7 ar fi nota potrivita.
xerses
pe 10 Aprilie 2018 13:16
Filmul ar fi fost mai pe gustul meu daca ar fi actorii mi-ar fi transmis si ceva emotii....
AdriAdrianna98
pe 17 Martie 2018 18:58
Interesant filmul. E o poveste destul de captivanta si ciudata care te mentine atent de la inceput pana la sfarsit.
filmenthusiast
pe 10 Martie 2018 00:00
Intensitate, dezorientare, memorie, precizie, violență și emoție. Sunt doar câteva cuvinte prin care aș putea să descriu acest tour de force din partea regizoarei Lynne Ramsay.
O juxtapunere de scene care induc confuzie, teamă și incertitutine, cu unele de o frumusețe și un calm uluitoare, totul pe fundalul unei coloane sonore nemaipomenită realizată de chitaristul trupei Rahiohead, Johnny Greenwood. Deși are doar 85-90 de minute și slow paced, fără scene explozive de acțiune, este un film intens care îți oferă rând pe rând piesele de puzzle, lăsându-te la sfârșit dorind mai mult.
alexandra_dumitrache95
pe 05 Martie 2018 18:07
Superba muzica, horror pe alocuri. DIn pacate, as fi vrut sa aflu mai multe despre povestea de baza, dar am asistat doar la o multitudine de episoade psihice ale personajului principal. Speram la mai mult. Nici macar povestea lui nu am aflat-o in totalitate.
laur_bogdan
pe 04 Martie 2018 22:46
Personal, nu mi au placut niciodata filmele lui. Si nici el.
user-5a9c3b51bf362
pe 04 Martie 2018 20:35
Ideea filmului buna, interpretare buna, dar am plecat cu o durere cumplita de cap dupa vizionare. Rolul principal este defapt un sociopat care pe tot parcursul filmului astepti sa inceapa acctiunea si defapt este o trecere in revista a problemelor pshihice/traume ale lui. NU RECOMAND!!!
wildinthecountry
pe 15 Octombrie 2017 10:25
Regizoarea Lynne Ramsay revine la Cannes, dupa We Need To Talk About Kevin, cu al sau You Were Never Really Here, un film halucinant, premiat cu cel mai bun scenariu si cel mai bun actor, care a fost ovationat la festival dupa premiera timp de 7 minute.
Filmul este un thriller intens, intunecat, exploziv si violent (violenta nu este insa gratuita), o drama psihologica, care nu iti permite sa respiri nici macar o secunda pe durata vizionarii si te lasa la sfarsit cu dorinta ciudata de " wanting more", de revizionare, poate si datorita faptului ca durata sa a fost doar de 85 minute.
Pelicula este in unele secvente un fel de Taxi Driver modern, al secolului 21 (film cu care de altfel a fost si comparata) si pot gasi influente din alte filme precum Taken (2008), insa Lynne Ramsay isi pune amprenta personala asupra productiei si inca din primele cadre stim ca vom vedea un film deosebit.
Marele Joaquin Phoenix (schimbat,supraponderal , cu barba deasa), un actor de geniu , il interpreteaza pe Joe, un individ introvertit, ce sfideaza moartea (prezentand o posibila dorinta de moarte), cu un trecut suspect, abuzat de tata in copilarie, cu sindromul de stress posttraumatic, un barbat cu porniri foarte violente,parca dezumanizat, angajat pentru diverse servicii ciudate ce implica violenta extrema si care este intr-o misiune de salvare a unei fetite minore din ghearele proxenetilor.
Printre atatea momente violente/ intense ,in film sunt strecurate si cateva scene de o frumusete/simbolistica ravasitoare sau de o sensibilitate/tandrete profunda, scene care ne arata ca Joe nu este atat de lipsit de emotii/inuman, pe cat pare.
Titlul You Were Never Really Here este desigur metaforic si se refera in opinia mea la un om blocat in trecut, dur la infatisare si la exterior , dar devastat pe interior si totusi capabil de gesturi eroice , un om cu o misiune clara si cu capacitatea de regasire a linistii interioare/de mantuire personala spre sfarsitul poetic al filmului.
Nota finala-9/10.
Si totusi suntem alaturi de acest straniu necunoscut, un erau atipic si total diferit fata de clasicul: personaj bun-personaj rau. Joe e bolnav si dereiat de la normalitatea fireasca si morala a vietii; de asta suntem siguri. Acest aspect nu ne impiedica insa sa acceptam calatoria alaturi de el si sa ii uram succes in misiunea demonica in care porneste. Intrucat nu cunoastem omul, deci nu avem cum sa dialogam cu cineva care ne e totalmente strain, (nu e voie sa vorbesti cu strainii, nu-i asa?), Lynne Ramsay, ne ingaduie atunci sa privim in mintea acestuia. Un loc albastru, plin de regrete si de remuscari, o lume trista din care ratiunea vrea doar sa scape. Pare-se ca in copilarie, alienatul personaj, a supravietuit unui episod violent, asasinat sau violenta domestica, n.avem de unde stii, petrecut in propria casa. Spun ca "pare" deoarece nimic nu garanteaza ca cel ce are halucinatii cu uciderea propriei mame sau cu luarea propriei vieti, iti mai garanteaza luciditatea necesara, luand in calcul si adictia sa pentru calmante, ca isi poate aminti evenimentele corect, cum s-au petrecut ele in realitate. Mai e si dimensiunea fostului angajat al FBI-ului, un alt posibil detaliu despre cine e acest mercenar. Doar ca nici acest amanunt nu ajuta prea mult.
Ideea e ca am asistat la o bomba de adrenalina, un film plin de actiune si care nu realizeaza personaje goale de continut care bat si salveaza situatii. Nu e Taken, (pomenesc primul film al seriei pentru ca il consider o varianta foarte ok a filmelor de actiune cu erou unic), nu e Commando (1985), e ceva superior si cu o calitate narativa ce face ca respectivele comparatii sa cada in banalitate. Povestea este spusa direct prin evenimente. Ceea ce asigura calitetea actului artistic este cinematografia. Thomas Townend, directorul de imagine, cel ce face un salt spectaculos de la statutul de cameraman in We Need to Talk About Kevin (2011), reuseste sa surprinda pe camera un minim necesar care sa ne asigure lipsa confuziei. Restul imaginii ramanand in umbra aceea specifica horrorului, colturi obscure pentru care doar gandul la ele iti dau fiori reci si unde ai prefera sa nu te aventurezi daca nu e absolut necesar. Din acest punct de vedere ai un moment delicious in filmul de fata cand Joe, ce tocmai a inspectat bucataria, se pregateste sa intre cu precautie in living. Camera de filmat decide sa ramana in spatele protagonistului si urmand acea traiectorie de descoperire a spatiului ce urmeaza a fi prezentat putin cate putin, da senzatia ca incearca sa intre in respectiva incapere de unde tocmai iesise actorul. Cert e faptul ca in respectiva incinta nu e nimeni, lucru confirmat de inspectia deja efectuata. Si totusi, maniera precauta cu care se manevreaza imaginea iti alarmeaza toti nervii iar privirea furisa pe care incerci sa o arunci pe dupa usa devine din ce in ce mai insuportabila. E nerv, stres si tensiune fara motiv, asadar e adrenalina is tadiu pur provenita din stimuli proprii.
Concluzie: Avem un film de autor ce isi spune succint povestea, importanta fiind starea in care te afunda si nu faptele de bravura ori abilitatile protagonistului. O excelenta incursiune in mintea unui Joe Malkovici bolnav, depresiv, ce incearca sa isi gaseasca scop in aceasta lume. Doua parti distincte, prima ce aminteste cumva de universul hitchcockian, referirile sunt evidente si corect exploatate in evolutia conflictului, iar cealalta, mai recenta, specifica filmelor lui J. McTiernan, asta ca sa iau doar un exemplu dintr-o pleiada foarte mare de regizori ce si-au dedicat intreaga cariera filmelor de actiune. Nota 7,80!
P.S. Pun pariu pe o bere ca va fi nominalizat la oscar.
:) :)
O juxtapunere de scene care induc confuzie, teamă și incertitutine, cu unele de o frumusețe și un calm uluitoare, totul pe fundalul unei coloane sonore nemaipomenită realizată de chitaristul trupei Rahiohead, Johnny Greenwood. Deși are doar 85-90 de minute și slow paced, fără scene explozive de acțiune, este un film intens care îți oferă rând pe rând piesele de puzzle, lăsându-te la sfârșit dorind mai mult.
Filmul este un thriller intens, intunecat, exploziv si violent (violenta nu este insa gratuita), o drama psihologica, care nu iti permite sa respiri nici macar o secunda pe durata vizionarii si te lasa la sfarsit cu dorinta ciudata de " wanting more", de revizionare, poate si datorita faptului ca durata sa a fost doar de 85 minute.
Pelicula este in unele secvente un fel de Taxi Driver modern, al secolului 21 (film cu care de altfel a fost si comparata) si pot gasi influente din alte filme precum Taken (2008), insa Lynne Ramsay isi pune amprenta personala asupra productiei si inca din primele cadre stim ca vom vedea un film deosebit.
Marele Joaquin Phoenix (schimbat,supraponderal , cu barba deasa), un actor de geniu , il interpreteaza pe Joe, un individ introvertit, ce sfideaza moartea (prezentand o posibila dorinta de moarte), cu un trecut suspect, abuzat de tata in copilarie, cu sindromul de stress posttraumatic, un barbat cu porniri foarte violente,parca dezumanizat, angajat pentru diverse servicii ciudate ce implica violenta extrema si care este intr-o misiune de salvare a unei fetite minore din ghearele proxenetilor.
Printre atatea momente violente/ intense ,in film sunt strecurate si cateva scene de o frumusete/simbolistica ravasitoare sau de o sensibilitate/tandrete profunda, scene care ne arata ca Joe nu este atat de lipsit de emotii/inuman, pe cat pare.
Titlul You Were Never Really Here este desigur metaforic si se refera in opinia mea la un om blocat in trecut, dur la infatisare si la exterior , dar devastat pe interior si totusi capabil de gesturi eroice , un om cu o misiune clara si cu capacitatea de regasire a linistii interioare/de mantuire personala spre sfarsitul poetic al filmului.
Nota finala-9/10.