Soundtrack-ul si niste momente vizuale excelente ma fac sa nu-l consider chiar un dezastru, desi cam acolo s-ar incadra din multe alte puncte de vedere (idei, scenariu, ritm, prestatii actoricesti).
Stephen2D
pe 15 Februarie 2016 15:49
Trebuie să avem curajul să recunoaștem că în ultima sută de ani toată arta a fost redusă la o plângere. Un artist este mai mic sau mai mare în funcție de cât de mult se plânge. Ei o numesc "denunțare". Adevărul este că se plâng, pentru că dacă ar protesta, ar face-o diferit, mai agresiv. În plus, odată ce îți dai seama că ceva e în neregulă, trebuie să fii pregătit să distrugi ceva și să faci dreptate. – Roberto Rosselini
cezarika21
pe 08 Octombrie 2014 15:41
Neîmpărtăşind aceleaşi valori cu părinţii lor şi derutaţi de traiul într-o societate aflată în plin progres tehnologic şi economic, tineretul anilor '60 nu-şi găsea direcţia şi dorea să se elibereze de constrângerile prea rigide care menţineau ordinea în societate. Are loc atunci o eliberare de inhibiţii ce a dus la o revoluţie sexuală. Dornici să-şi arate independenţa, tinerii acceptă consumul de droguri care le dă impresia că astfel sunt stăpâni pe viaţa lor. Militantismul lor antisocial se radicalizează, degenerând în anumite cazuri în anarhism.
Critic sever al industrializării şi al consumerismului unui societăţi postbelice caracterizate prin alienarea indivizilor săi, Michelangelo Antonioni realizează în "Zabriskie Point" un eseu despre revolta împotriva normelor rigide de convieţuire socială. Un vagabond rebel, Mark, fără meserie, fără loc de muncă, fără locuinţă şi fără orice fel de bunuri, participă la o revoltă studenţească, încercând să împuşte un poliţist, apoi fură un avion şi se plimbă cu el prin deşert, întorcându-se înapoi pentru că vrea să rişte. Un gest stupid de rebeliune care nu rezolvă nimic, făcut pur şi simplu din dorinţa de a arăta că el nu doreşte să se supună normelor sociale.
La fel cum deşertul din Valea Morţii este pustiu, aşa este şi existenţa pur materialistă a personajelor. Prezentându-se sub pseudonimul de Karl Marx, tânărul Mark este un anarhist cu un comportament distructiv şi autodistructiv. Filmul nu mi-a transmis nicio stare de empatie pentru soarta derbedeilor lipsiţi de morală. Personajele rostesc vorbe goale şi duc o existenţă pustie, pur animalică şi lipsită de orice urmă de umanism. Interpretările lui Mark Frechette şi Daria Halprin sunt amatoriceşti şi lipsite de talent, neaducând autenticitatea dorită de regizor.
În ciuda poveştii lipsite de viaţă şi a personajelor pentru care nu simţim nicio empatie, stilul de filmare al lui Michelangelo Antonioni este unul spectaculos. Regizorul vorbeşte publicului prin imagini metaforice, prin culori şi prin sunete. Imaginea evoluează de la culori reci şi lipsite de viaţă la culorile puternice din final, când roşul intens irumpe pe cerul de un albastru deschis, simbolizând o posibilă revenire la viaţă după dezastru. Secvenţa tăvălirii erotice multiplicată de mai multe ori, precum şi explozia fantezistă din final ce transformă vila de pe stâncile deşertului Arizona în ţândări (ambele momente având loc pe muzica formaţiei Pink Floyd) sunt memorabile prin expresivitatea lor creativă.
cosmin_kedii
pe 28 Februarie 2013 12:35
Filmul este foarte special, are o identitate puternică și merită văzut pentru părțile lui interesate, fotografie, muzica excelenta, precum și scene magnifice și uimitoare
zeno.marin
pe 16 Ianuarie 2012 17:18
Mi s-a parut ca e ceva ciudat in legatura cu actorii principali ai celebrei pelicule a lui Antonioni. Celebritatea insa se pare ca e mai mult datorata coloanei sonore semnate in principal de Pink Floyd, cel vechi, cel bun, cel din perioada de imediata influenta a lui Syd Barret. Dar atentie - si aici trebuie sa insist - nu doar Pink Floyd, ci si alte cateva nume din era flower-power si nu doar...
Dar revenind un pic la personaje - antisocialul Mark (care cinstit vorbind, isi merita soarta) si sarmana fata bogata dar atat sensibila si revolutionara, Daria. Ambii au ceva comun - numele lor in film corespund cu cele dein viata reala... Asadar Daria Halprin - o actrita amatoare, nu tocmai taltentata care si-a terminat studiile pentru a accepta un rol in acest film. In timpul filmarilor a avut o relatie cu Mark iar mai tarziu, nu mult, s-a casatorit cu nimeni altul decat... Dennis Hopper. Good for you Dennis! Cat despre derbedeul-rebel Mark Frechette, la randu-i un amator fara studii de actorie, ei bine "viata bate filmul" ca sa folosesc un pic din nelipsitul limbaj batatorit de esenta tare. El a murit saracu' strivit de haltera cu care exersa. In puscarie, dupa ce fusese arestat pentru jefuirea unei banci.
Cateva episoade impart filmul cu precizia unui metru de croitorie. Ar fi deci episodul relativ altert al protestelor "revolutionare" studentesti pe fondul miscarilor sociale pentru drepturile omului, pe urma secventele interminabile de zbor la rasul solului semanand cu o corida si asta destul de artificiala, apoi baletul dragastos prin desertul de prafuri minerale si in final celebrul puseu de imaginatie destructiva a Dariei si... cam atat.
Am totusi o mica lamurire legata de scenariu - de unde a aparut acel pensionar in salopeta cand cei doi fugari vopseau avionul?... Oare el o fi adus vopseaua?... Poate mi-a scapat ceva, dar am derulat de cateva ori si tot nu n-am inteles de unde a aparut. Aparent de nicaieri... Probabil era acolo dintotdeauna pentru ca prezenta sa oricum nu a contat vreodata.
Zabriskie Point pentru mine nu reuseste sa depaseasca o tentativa de portret al societatii americane cu turbulentele ei de "late sixties", granitele protestului in maniera cinematografica fiind depasite doar de stilul de filmare specatculoas. Totusi e Antonioni! Imaginile si cadrele sunt incredibil de bine armonizate completand si compensand impreia de static, expresivitatea creativa venind din ochiul regizorului si aproape deloc din firul narativ.
Dialogurile dispar treptat undeva la prima treime a filmului, lasand loc povestirii prin imagini, metaforelor si fanteziei, zburdanlniciei erotice pe taramuri sterpe precum si unor imagini spectaculoase de final care de fapt fac deliciul filmului. Venind vorba de aceasta scena apoteotica in care luxoasa vila sare in mii te tandari filmate cu high-speed camera, mi s-a parut ca regizorul a micsorat intentionat volumul discutiei intre bogatasii antipatici pentru a rupe timpanele cu senzatia exploziva de dupa. Jocul acesta cu timpanul spectatorului mi s-a parut o gaselnita remarcabila...
Critic sever al industrializării şi al consumerismului unui societăţi postbelice caracterizate prin alienarea indivizilor săi, Michelangelo Antonioni realizează în "Zabriskie Point" un eseu despre revolta împotriva normelor rigide de convieţuire socială. Un vagabond rebel, Mark, fără meserie, fără loc de muncă, fără locuinţă şi fără orice fel de bunuri, participă la o revoltă studenţească, încercând să împuşte un poliţist, apoi fură un avion şi se plimbă cu el prin deşert, întorcându-se înapoi pentru că vrea să rişte. Un gest stupid de rebeliune care nu rezolvă nimic, făcut pur şi simplu din dorinţa de a arăta că el nu doreşte să se supună normelor sociale.
La fel cum deşertul din Valea Morţii este pustiu, aşa este şi existenţa pur materialistă a personajelor. Prezentându-se sub pseudonimul de Karl Marx, tânărul Mark este un anarhist cu un comportament distructiv şi autodistructiv. Filmul nu mi-a transmis nicio stare de empatie pentru soarta derbedeilor lipsiţi de morală. Personajele rostesc vorbe goale şi duc o existenţă pustie, pur animalică şi lipsită de orice urmă de umanism. Interpretările lui Mark Frechette şi Daria Halprin sunt amatoriceşti şi lipsite de talent, neaducând autenticitatea dorită de regizor.
În ciuda poveştii lipsite de viaţă şi a personajelor pentru care nu simţim nicio empatie, stilul de filmare al lui Michelangelo Antonioni este unul spectaculos. Regizorul vorbeşte publicului prin imagini metaforice, prin culori şi prin sunete. Imaginea evoluează de la culori reci şi lipsite de viaţă la culorile puternice din final, când roşul intens irumpe pe cerul de un albastru deschis, simbolizând o posibilă revenire la viaţă după dezastru. Secvenţa tăvălirii erotice multiplicată de mai multe ori, precum şi explozia fantezistă din final ce transformă vila de pe stâncile deşertului Arizona în ţândări (ambele momente având loc pe muzica formaţiei Pink Floyd) sunt memorabile prin expresivitatea lor creativă.
Dar revenind un pic la personaje - antisocialul Mark (care cinstit vorbind, isi merita soarta) si sarmana fata bogata dar atat sensibila si revolutionara, Daria. Ambii au ceva comun - numele lor in film corespund cu cele dein viata reala... Asadar Daria Halprin - o actrita amatoare, nu tocmai taltentata care si-a terminat studiile pentru a accepta un rol in acest film. In timpul filmarilor a avut o relatie cu Mark iar mai tarziu, nu mult, s-a casatorit cu nimeni altul decat... Dennis Hopper. Good for you Dennis! Cat despre derbedeul-rebel Mark Frechette, la randu-i un amator fara studii de actorie, ei bine "viata bate filmul" ca sa folosesc un pic din nelipsitul limbaj batatorit de esenta tare. El a murit saracu' strivit de haltera cu care exersa. In puscarie, dupa ce fusese arestat pentru jefuirea unei banci.
Cateva episoade impart filmul cu precizia unui metru de croitorie. Ar fi deci episodul relativ altert al protestelor "revolutionare" studentesti pe fondul miscarilor sociale pentru drepturile omului, pe urma secventele interminabile de zbor la rasul solului semanand cu o corida si asta destul de artificiala, apoi baletul dragastos prin desertul de prafuri minerale si in final celebrul puseu de imaginatie destructiva a Dariei si... cam atat.
Am totusi o mica lamurire legata de scenariu - de unde a aparut acel pensionar in salopeta cand cei doi fugari vopseau avionul?... Oare el o fi adus vopseaua?... Poate mi-a scapat ceva, dar am derulat de cateva ori si tot nu n-am inteles de unde a aparut. Aparent de nicaieri... Probabil era acolo dintotdeauna pentru ca prezenta sa oricum nu a contat vreodata.
Zabriskie Point pentru mine nu reuseste sa depaseasca o tentativa de portret al societatii americane cu turbulentele ei de "late sixties", granitele protestului in maniera cinematografica fiind depasite doar de stilul de filmare specatculoas. Totusi e Antonioni! Imaginile si cadrele sunt incredibil de bine armonizate completand si compensand impreia de static, expresivitatea creativa venind din ochiul regizorului si aproape deloc din firul narativ.
Dialogurile dispar treptat undeva la prima treime a filmului, lasand loc povestirii prin imagini, metaforelor si fanteziei, zburdanlniciei erotice pe taramuri sterpe precum si unor imagini spectaculoase de final care de fapt fac deliciul filmului. Venind vorba de aceasta scena apoteotica in care luxoasa vila sare in mii te tandari filmate cu high-speed camera, mi s-a parut ca regizorul a micsorat intentionat volumul discutiei intre bogatasii antipatici pentru a rupe timpanele cu senzatia exploziva de dupa. Jocul acesta cu timpanul spectatorului mi s-a parut o gaselnita remarcabila...