Părerea criticului
Construit în jurul personajelor și mai puțin în jurul acțiunii, filmul este un studiu de personaj. După moartea subită a prietenului său Nic (Șerban Pavlu), Ștefan (Dorian Boguță) - un personaj introvertit și care trăiește după reguli - este aruncat într-o spirală descendentă.
Tratat cu neîncredere de familia defunctului, trezit cu o grămadă de datorii la firmă dar fără relațiile lui Nic, pentru Ștefan întrebarea probabil amânată dar care revine pregnant: „Cine sunt eu?”
Surprins în cele mai banale circumstanțe: când își încălzește micul dejun, la volan, în timp ce curăță parbrizul mașinii, mereu tăcut, cerând fetițelor lui să fie „political correct”, Ștefan nu este vocal - așa cum probabil era carismaticul Nic, pe care nu avem ocazia să îl cunoaștem suficient.
În timp ce un coleg fără scrupule îi cere să profite de moartea lui Nic pentru a prelua el conducerea companiei (unde este clar că, deși implicat, nu era la curent cu schema de afaceri și cu „mersul lucrurilor”), personajul este depășit de situație și din ce în ce mai mult străin în pielea lui. Este o luptă între eu și sine. Copiii sunt greu de stăpânit, soția nu îl înțelege, mama în vârstă are sănătatea șubredă și îi servește numai reproșuri. Rămas fără mentorul său, Ștefan trăiește o criză existențială. Are un singur debușeu - exercițiile de tir, însă și acestea îi aduc aminte de prietenul lui (arma e un cadou de la Nic).
Un film lent, introspectiv, cu cadre lungi, Zavera nu este despre conflicte exterioare sau despre decizii grele (cu toate că apare o scenă tensionată la o pomenire a defunctului, scenă de altfel dezamorsată repede). Zavera (sensul de „zarvă”) este despre conflictele interioare și despre pornirile individului. Iar spectatorul trebuie să învețe să îl citească fără cuvinte.
Tratat cu neîncredere de familia defunctului, trezit cu o grămadă de datorii la firmă dar fără relațiile lui Nic, pentru Ștefan întrebarea probabil amânată dar care revine pregnant: „Cine sunt eu?”
Surprins în cele mai banale circumstanțe: când își încălzește micul dejun, la volan, în timp ce curăță parbrizul mașinii, mereu tăcut, cerând fetițelor lui să fie „political correct”, Ștefan nu este vocal - așa cum probabil era carismaticul Nic, pe care nu avem ocazia să îl cunoaștem suficient.
În timp ce un coleg fără scrupule îi cere să profite de moartea lui Nic pentru a prelua el conducerea companiei (unde este clar că, deși implicat, nu era la curent cu schema de afaceri și cu „mersul lucrurilor”), personajul este depășit de situație și din ce în ce mai mult străin în pielea lui. Este o luptă între eu și sine. Copiii sunt greu de stăpânit, soția nu îl înțelege, mama în vârstă are sănătatea șubredă și îi servește numai reproșuri. Rămas fără mentorul său, Ștefan trăiește o criză existențială. Are un singur debușeu - exercițiile de tir, însă și acestea îi aduc aminte de prietenul lui (arma e un cadou de la Nic).
Un film lent, introspectiv, cu cadre lungi, Zavera nu este despre conflicte exterioare sau despre decizii grele (cu toate că apare o scenă tensionată la o pomenire a defunctului, scenă de altfel dezamorsată repede). Zavera (sensul de „zarvă”) este despre conflictele interioare și despre pornirile individului. Iar spectatorul trebuie să învețe să îl citească fără cuvinte.
