"Acest film-eseu autobiografic graviteaza in jurul imaginii obsedante a mamei, o mama enigmatica, apropiata si indiferenta totodata, care nu explica nimic copiilor lasandu-i sa descopere singuri lumea cu senzatiile ei, ca un imens labirint. Rar cinematograful a reusit sa surprinda de atat de aproape impresiile primare, care nici nu sunt numite." - Michel Chion - 1995 (Dictionnaire des films - Larousse)
Proiectul Oglinda (al patrulea lungmetraj al lui Tarkovski, ce ocupă un rol central - atât numeric cât și estetic - în filmografia sa) a fost intitulat - provizoriu - Mărturisirea, apoi O zi luminoasă și este dedicat mamei sale (Maria Vișniakova) - care se joacă pe sine în film. "Filmul acesta", afirma Tarkovski, "și-a propus să reconstituie viețile oamenilor pe care i-am iubit și pe care i-am cunoscut bine. Am dorit să spun povestea suferinței pe care o trăiește un om atunci când simte că nu-i poate răsplăti pe cei dragi din familia sa pentru tot ceea ce ei i-au dăruit. Acest om simte că nu i-a iubit îndeajuns și această idee îl chinuie și nu îl lasă să trăiască."
După vreo 20 de variante provizorii de montaj, Tarkovski optează pentru o secvență-prolog ce nu are, aparent, nimic în comun cu filmul: într-un mini-documentar științific un tânăr (un adolescent licean la o școală tehnologică) este vindecat de logopatie prin hipnoză și, la capătul ședinței de bioenergie, va rosti - așa cum l-a instruit medicul bioenergetician - "tare și clar, liber și degajat, fără teamă față de propria-i voce": Pot vorbi! Tot ceea ce urmează - un flux de amintiri ale personajului principal, Alexei (Oleg Iankovski), gânduri colorate de imaginație despre casa părintească, părinți și actuala familie, ce intră într-un dialog plin de meandre (datorită unui îndelung repaus la pat, cauzat de boală) - pare a sugera relativitatea prezentului și importanța memoriei, a istoriei precum și ecoul lor în veșnicie. Toate personajele (și, prin extensie, întreaga societate sovietică, aflată încă sub "hipnoza" totalitară a partidului unic) par, la rândul lor, să sufere de aceeași problemă a dificultății (a imposibilității chiar) de a "articula" (nu atât sunetele în cuvinte, ca tânărul din prolog, ci faptele de viață), de a se exprima liber. Fiecare personaj se împleticește în felul cum se exprimă în viață și tânjește după o "restaurare" a propriului "limbaj".
Oglinda este un film greu, care trebuie deslusit si nu-i nici o rusine sa te uiti de doua ori la el ca sa-i intelegi subtilitatile.
