Părerea criticului
Cold War, despre o poveste de dragoste plasată pe fundalul perioadei staliniste, a fost desemnat în weekend cel mai bun film european al anului. Filmul care tocmai a obținut echivalentul european al Oscarului rulează în premieră pe marile noastre ecrane.
Spectatorul care urmează să vadă filmul va fi tentat, auzind titlul, să se gândească la evenimentele cele mai dureroase care au marcat sfârșitul războiului și anii 1950 în Europa de Est: stalinismul, represiunea brutală a dizidenților, înăbușirea revoltei din Ungaria anului 1956, apoi scenele cu oameni împușcați în timp ce încercau să traverseze granița Germaniei de Est către Occident. Spectatorul poate se așteaptă la un film politic, ceva în tradiția lui Andrzej Wajda, o producție despre „obsedantul deceniu”, plasat la câteva sute de kilometri la vest, între granițele Poloniei. Dar Cold War reușește să fie altceva decât un film politic.
Pe fundalul discursului toxic stalinist, ia naștere iubirea între Wiktor (Tomasz Kot), un intelectual trecut de prima tinerețe, (aparent) blazat și mult mai tânara Zula (Joanna Kulig). E adevărat că fantomele dictaturii bântuie viețile celor doi, însă centrul de greutate al acestei cronici de familie nu cade pe drama Cortinei de Fier. Ci pe această iubire a cărei culoare e scoasă paradoxal în evidență de filmările alb-negru (regizorul a ales ca pentru plasarea filmului în epocă imaginea să fie alb-negru, iar spectatorul își va imagina culoarea pletelor blonde ale Zulei, frumusețea slavă de gheață, dincolo de albul de pe ecran).
Povestea personajelor traversează două decenii. Protagoniștii fac parte dintr-o trupă de artiști (el compozitor și dirijor, ea cântăreață și dansatoare) ce au șansa ca pentru ei granițele să fie mai ușor de trecut, în contextul Cortinei de Fier.
Depășind registrul politic, filmul vorbește despre cei pentru care nici măcar stalinismul și Cortina de Fier nu erau o barieră în ajunge din Polonia la Paris (și înapoi), și totuși făceau această trecere sacrificând ceva. Oameni cu un stil de viață libertin, pe care filmul nu își propune să îl judece.
Cu o poveste surprinzător de neutră din punct de vedere politic, și fără să cadă în melodramă ori în patetic, protagoniștii filmului Cold War sunt priviți ca un tată și o mamă.
Muzica este sufletul filmului, montajul este deconcentrant (de la boema pariziană se ajunge subit la închisoare în Polonia), iar motivațiile Zulei sunt uneori doar capriciile unei femei care nu depinde de nimeni.
Spectatorul care urmează să vadă filmul va fi tentat, auzind titlul, să se gândească la evenimentele cele mai dureroase care au marcat sfârșitul războiului și anii 1950 în Europa de Est: stalinismul, represiunea brutală a dizidenților, înăbușirea revoltei din Ungaria anului 1956, apoi scenele cu oameni împușcați în timp ce încercau să traverseze granița Germaniei de Est către Occident. Spectatorul poate se așteaptă la un film politic, ceva în tradiția lui Andrzej Wajda, o producție despre „obsedantul deceniu”, plasat la câteva sute de kilometri la vest, între granițele Poloniei. Dar Cold War reușește să fie altceva decât un film politic.
Pe fundalul discursului toxic stalinist, ia naștere iubirea între Wiktor (Tomasz Kot), un intelectual trecut de prima tinerețe, (aparent) blazat și mult mai tânara Zula (Joanna Kulig). E adevărat că fantomele dictaturii bântuie viețile celor doi, însă centrul de greutate al acestei cronici de familie nu cade pe drama Cortinei de Fier. Ci pe această iubire a cărei culoare e scoasă paradoxal în evidență de filmările alb-negru (regizorul a ales ca pentru plasarea filmului în epocă imaginea să fie alb-negru, iar spectatorul își va imagina culoarea pletelor blonde ale Zulei, frumusețea slavă de gheață, dincolo de albul de pe ecran).
Povestea personajelor traversează două decenii. Protagoniștii fac parte dintr-o trupă de artiști (el compozitor și dirijor, ea cântăreață și dansatoare) ce au șansa ca pentru ei granițele să fie mai ușor de trecut, în contextul Cortinei de Fier.
Depășind registrul politic, filmul vorbește despre cei pentru care nici măcar stalinismul și Cortina de Fier nu erau o barieră în ajunge din Polonia la Paris (și înapoi), și totuși făceau această trecere sacrificând ceva. Oameni cu un stil de viață libertin, pe care filmul nu își propune să îl judece.
Cu o poveste surprinzător de neutră din punct de vedere politic, și fără să cadă în melodramă ori în patetic, protagoniștii filmului Cold War sunt priviți ca un tată și o mamă.
Muzica este sufletul filmului, montajul este deconcentrant (de la boema pariziană se ajunge subit la închisoare în Polonia), iar motivațiile Zulei sunt uneori doar capriciile unei femei care nu depinde de nimeni.
