Amar: bun-venit în lumea hoţilor de buzunare

Povestea lui Amar Răducanu se transformă într-o invitaţie la toleranţă

Mi s-a furat portofelul de două ori, acum mulţi ani. Prima dată, la Gara de Vest din Ploieşti, am avut noroc: cineva a găsit actele aruncate în spatele gării şi mi-a căutat părinţii în cartea de telefoane. Am pierdut câţiva bănuţi, dar măcar nu a trebuit să-mi reînnoiesc buletinul. A doua oară eram în Cafeneaua actorilor (pe vremea când încă se afla în clădirea Teatrului Naţional) şi lăsasem geaca pe spătarul scaunului. În niciuna din dăţi nu am simţit şi nu am bănuit nimic, ceea ce, în argoul hoţilor de buzunare, înseamnă că am fost un "dulce" (adică absent sau neatent). În ambele dăţi am descoperit abia mai târziu (a doua oară când a venit nota de plată) că portofelul dispăruse. Ce mai, nişte profesionişti. M-am întrebat atunci ce ar putea determina pe cineva să rişte închisoarea pentru câteva zeci de lei. Iată că acum se lansează pe ecrane documentarul Amar, o uşă deschisă spre lumea hoţilor de buzunare.

Regizoarea Diana Gavra porneşte de la un furt similar pentru a lansa o provocare unui hoţ, Amar Răducanu (al doilea din dreapta). Acesta are 35 de ani, a petrecut deja mai bine de un deceniu în închisoare, are doar două clase şi nu ştie să scrie, nici măcar să se iscălească. Este o poartă de intrare într-o lume inaccesibilă, în care valorile împărtăşite de noi, cei crescuţi în familii mai funcţionale, le luăm de-a gata: să studiem şi să depunem efort, pentru că vom fi răsplătiţi pentru asta. Chiar dacă prenumele protagonistului este inspirat de verbul "a iubi" din limba spaniolă, conotaţiile lui se apropie mai degrabă de sensul românesc al cuvântului: iată o lume lipsită de oportunităţi şi exemple pozitive, în care nemunca se transformă în furt, iar îndemănarea în a "speria" portofele din buzunare într-o unică sursă de autovalidare.

Este incredibil accesul primit de Diana Gavra în această lume. După ce-l cunoaştem pe Amar, iată-l pe Ştampilă, un individ care a furat primul portofel pe când avea doar opt ani, la Budapesta, şi acum ispăşeşte o pedeapsă de şapte ani. Apoi Zorică, hoţ "la pensie" care spune că poliţiştii din România sunt cei mai tari din Europa: "dacă au apucat să te vadă, ajungi sigur la puşcărie". Este poate motivul pentru care cei mai mulţi dintre protagoniştii documentarului fac carieră la Londra, la Paris sau în Danemarca. Se laudă cu "faptele de arme" şi cum, după o zi mai profitabilă, pierdeau nopţile în cele mai sofisticate cluburi de noapte, bând "numai şampanie de 200 de euro sticla".

E uşor să-i judeci pe aceşti oameni şi să spui că nu au vrut să înveţe sau să facă o muncă cinstită. Poate că n-au vrut, dar ce înţelegi foarte bine din documentarul Dianei Gavra este şi că nimeni nu a insistat să le spună că cinstea e o opţiune viabilă. Acum, când perioada de glorie a furtului din buzunare a apus, când tranzacţiile au loc online şi în loc de "fişicuri" groase de bancnote prin genţi şi borsete dai doar de carduri, aceşti bărbaţi care şi-au petrecut cel puţin un sfert din viaţă prin închisori au regrete şi ştiu că ar fi făcut bine să înveţe o altă meserie. Carismatic şi tupeist, Ştampilă foloseşte de mai multe ori cuvântul "magie" pentru a-şi descrie meşteşugul, doar că atunci când nu mai ai ce fura, magia nu te mai ajută şi nici nu face cei şapte ani de închisoare să treacă mai repede...

Pe lângă furt, sunt două constante în documentarul Amar: consumul de droguri şi partenera de viaţă lăsată în urmă, adesea cu copii mici şi fără o leţcaie, când hoţomanul ajunge la închisoare. Prin cadru trece meteoric Marco, fiul adolescent şi dependent de etnobotanice al lui Amar, şi afli că cea mai bună clinică de dezintoxicare e chiar închisoarea, pentru că o dată ajuns acolo e greu să-ţi alimentezi viciul. Împreună, aceşti oameni pe care adesea îi vedem ca inamici (sunt celebrele pe internet clipurile "attenzione, borseggiatrici" - "atenţie, hoţi de buzunare" cu care veneţianca Monica Poli îi avertizează pe turişti că bunurile lor sunt în pericol) sunt umanizaţi în acest documentar ce invită la toleranţă. Nu la iertarea faptelor, pentru că aici Codul Penal îşi spune cuvântul, ci la înţelegerea că lucrurile pot fi mai complicate decât par la prima vedere.