Când emoțiile ne întorc pe dos, ce putem face? Să ne regăsim pe noi înșine

Întors pe dos 2 va avea premiera pentru public pe data de 14 iunie și trebuie neapărat trecut pe lista ”de văzut”

Scriam recent, cu ocazia unei recenzii anterioare, că un film ți se pare bun sau nu în funcție de cine ești, de cumulul tău de experiențe. Sigur, cu excepțiile capodoperelor, cum ar fi Godfather, deși sigur că și în cazul filmului respectiv cineva poate găsi motive să îl respingă. Tot astfel, consider că un film te poate prinde în momentul potrivit, cu alte cuvinte când condițiile sunt întrunite pentru ca tu să rezonezi cu personajele, intriga și mesajul lui.

Cam așa s-a întâmplat în ce mă privește cu Inside Out 2 (Întors pe dos 2), a doua parte a unei serii al cărei debut nu îl cunosc, dar nici nu cred că trebuie. Consider că, dacă este de calitate, un anume episod sau o anume parte a unei serii poate rezista în sine percepției și ochiului critic, fără să fie nevoie să cunoști neapărat tot ce s-a întâmplat în episodul anterior.

Întors pe dos 2, care va avea premiera pentru public pe data de 14 iunie, m-a prins în momentul potrivit, cu o serie de idei pe care aveam nevoie să le reaud. Mai precis că, în anumite momente ale vieții, emoțiile pun atât de puternic stăpânire pe noi, încât tot ce am modelat în privința personalității noastre până la momentul respectiv, devine neglijabil, astfel încât până și noi ajungem să nu ne mai recunoaștem pe noi înșine. Moment din care reîncepe o luptă pentru a recăpăta stăpânirea pe cumulul de experiențe, emoții și trăiri care suntem fiecare dintre noi, luptă pe care o câștigăm sau nu dacă reușim să sondăm suficient de bine "apele" adânci ale psihicului în așa fel încât să ne repunem pe picioare, reinventați eventual.

Filmul de animație Întors pe dos 2, regizat de Kelsey Mann (regizor specializat pe animație) livrează, așadar, mesaje mai mici sau mai mari în jurul acestor idei, și o face eficient și convingător. Pe scurt, plotul alternează între două planuri narative care se întrepătrund, unul al tinerei Riley, membră a unei echipe de hochei în care, ajunsă la vârsta pubertății, încearcă să se integreze și, al doilea, cel al emoțiilor acestei tinere, care sunt transpuse pe ecran sub forma unor personaje foarte haioase.

Detaliul pubertății este important de altfel, pentru că aceste personaje, emoții de bază care controlează personalitatea lui Riley de la o consolă foarte șmecheră de unde îi "comandă" acțiunile apăsând pe diverse butoane, se confruntă, practic, prin elementul amintit anterior, cel al pubertății, cu emoții noi, așa-numitele emoții secundare cărora nu mai știu cum să le facă față.

Din acest moment, prin urmare, efortul de integrare pe care îl face Riley în echipa de hochei, dar și în viitoarea viață de adult, devine scena confruntării a două emoții antagonice: pe de o parte Bucuria, care desigur că trebuie citită în cheia bucuriei de a face lucruri, și deci de a trăi, și, pe de alta, Anxietatea, o emoție căreia proaspătul adolescent (în cazul de față Riley) cu greu știe cum să îi facă față.

Asumându-mi faptul că livrez un spoiler grav și povestesc, practic, rezolvarea acestui conflict, dezvălui, totuși, felul în care această confruntare între cele două personaje, foarte amuzantă de altfel, ajunge să își găsească soluția, și aleg să fac asta din două motive: unul, ca să conving tinerii (și nu numai) să vadă filmul și, doi, pentru că poate cineva care citește această recenzie are nevoie să audă acest lucru, așa cum și eu am avut nevoie, fără să știu, în momentul în care am mers la film.

Felul în care Kelsey Mann rezolvă, așadar, conflictul aparent iremediabil dintre Bucurie și Anxietate (desigur, fără să inventeze lucruri, ci doar apelând la psihologie de bun simț, dar foarte inspirat) este prin a trimite emoțiile de bază, acele personaje haioase pe care le creează, în Adâncul Minții, pentru a regăsi Stima de Sine. Această idee, încă o dată, fără să fie descoperirea regizorului, este extrem de importantă, iar asta din simplul motiv că mulți dintre adulții care eșuează pe parcursul vieții, eșuează chiar undeva în acest punct.

Închei prin a remarca cât de eficient livrează acest film idei pe care adolescenții, ba chiar și adulții, sau mai ales ei, le află și le studiază în nenumărate ore de terapie. Ori în Întors pe dos 2, Kelsey Mann face, practic, cam ce ar trebui să facă orice cabinet de terapie decent, presupunând că ar avea bugetul pentru așa ceva: să ia emoțiile, să le îmbrace în niște personaje foarte, foarte haioase, și să construiască un minim scenariu în jurul lor, scenariu a cărui acțiune devine evidentă, de altfel, din felul în care aceste emoții pun stăpânire pe noi în viața de zi cu zi.

Aș mai spune, prin urmare, că Întors pe dos 2 este obligatoriu de văzut pentru oricine se află la un moment de răscurce al vieții, indiferent ce vârstă are. Nu de altceva, dar regăsirea stimei de sine, dimpreună cu sinele nostru cel mai profund, precum și modul în care putem face acest lucru, reprezintă, ambele, acțiuni foarte necesare, care ne pot scoate din multe încurcături. Ba chiar din unele situații-limită, aș adăuga, ceea ce nu e puțin.